Are România nevoie de indianistică?
Aș vrea să încep prin a preciza că „tradiţiile“ orientalisticii româneşti, despre care se vorbește adesea în mod oficial, sînt o construcţie istoriografică tîrzie, abuzînd protocronist de Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir. Pînă la mijlocul secolului trecut nu au existat nici instituţii care să reprezinte studiile orientale şi nici vreo transmisie prin „şcoli“ de specialişti, cu excepţia, poate, a unor domenii precum otomanistica, biblistica ş.a., ce se înscriau, însă, în alte perspective academice. E adevărat că a existat, aproape de la începutul dezvoltării studiilor orientale ca disciplină academică – adică din primele decenii ale secolului al XIX-lea –, un interes individual pentru culturi precum India, Persia, China, Arabia. Acest interes a fost uneori cultivat pînă la competenţă, dar nu şi pînă la performanţă. Abia în perioada interbelică apar, individual, cîţiva savanţi care pot fi înscrişi fără ezitare în curentul european al studiilor orientale şi nu în afluenţi locali rămaşi în stadiul lui „ar fi putut să fie“. Prin „mobilizarea“ acestora au fost create, la Bucureşti, în a doua parte a anilor ’50 și în anii ’60, asociaţia, catedrele şi revistele menite să facă din studiile orientale o tradiţie academică autohtonă. Iniţiativa a reuşit doar parţial, în unele domenii, şi de vină au fost tocmai sistemul şi ideologia care au patronat-o. Această „tradiţie“ există, așadar, mai mult în dorinţa legitimă a unor români – orientalişti sau nu – de a se recunoaşte în precursori, decît ca o transmitere concretă, academic validată şi instituţionalizată, aşa cum este cazul în alte culturi.
Studiile indiene au fost cunoscute, la noi, sub mai multe nume. Diferitele dicționare ale limbii române le înregistrează abia începînd de la mijlocul anilor ’70. Mai întîi indianism (din franceză), apoi indianistică (din germană) și, în cele din urmă, indologie (tot din germană, dar primit de fapt prin engleză). Mai recentul americanism „studii sud-asiatice“, corect politicește față de realitatea post-colonială, nu a intrat încă în vocabular. Onomastica ascunde o istorie a receptării și a influențelor, însă lexicologia, omologînd termenii tardiv, nu o redă în ordinea reală. O formulă neinspirată, indianologie, a rămas pe bună dreptate neomologată.
Alte două nume, sanscritistică și sanscritologie – legate de sanscritist (din franceză) și sanscritolog (din rusă, dar de origine germană), cu o mai veche recunoaștere lexicologică –, nu au fost reținute. Sanscritiștii, cercetători ai culturii sanscrite și ai derivatelor ei, în temeiul unei formații filologice, sînt cei responsabili de nașterea și dezvoltarea indianisticii ca disciplină academică. Prin urmare, foarte multă vreme, sanscrita a fost identificată cu indianistica.
Aceasta a fost, pînă nu de mult, dominată de studiul Indiei antice și de perspectiva istorico-filologică. Lucrurile s-au schimbat considerabil în ultima parte a secolului al XX-lea, dar epoca veche și limba sanscrită rămîn în continuare esențiale în prezenta configurare a disciplinei. Studiile indiene medievale și moderne au cunoscut o mare dezvoltare, iar perspectivele disciplinare și metodologice puțin reprezentate înainte au dobîndit o pondere care, adesea, a mers pînă la dezechilibru. Antropologia și științele sociale au avut întîietate, urmate îndeaproape de studiile religioase, din păcate, adesea nedublate – sau dublate necorespunzător – de competențe filologice.
În orizontul distincției recente între indianistica clasică și cea modernă – ultima crescută pe și desprinsă din trunchiul celei dintîi –, situația din România prezintă o ciudată anomalie. Indianistica clasică are o destul de veche tradiţie (de felul celei despre care vorbeam mai sus), ale cărei prime momente se pot situa în partea de mijloc a secolului al XIX-lea. În secolul următor, a fost ilustrată de cîteva mari personalități, precum Mircea Eliade și Sergiu Al-George. Dar ea n-a avut niciodată parte de o tradiție academică și universitară. Eforturile lui Eliade, în anii 1930, de a crea o catedră sau un institut au întîmpinat opacitatea și chiar rezistența activă a establishment-ului de atunci. În schimb, indianistica modernă, lipsită de trecut, a fost omologată oficial, prin voință politică. Un studiu al instituționalizării studiilor indiene în perioada comunistă va arăta că, de fapt, ea a fost chiar „inventată“. În anul 1965, în virtutea relațiilor dintre România socialistă și India pro-socialistă, singura facultate de limbi orientale din țară, cea a Universității din București, a deschis un curs de limba hindi, urmat peste puțin timp de înființarea unei catedre. Statul român și statul indian întrețin de atunci, în mod reciproc, lectorate la Universitățile din București și din Delhi.
Nu voi face nici o dezvăluire – și nu vreau să supăr pe nimeni – afirmînd că studiile centrate în jurul limbii hindi au produs în România incomparabil mai puțin decît indianistica clasică și au influențat încă și mai puțin cultura noastră. E interesant că ele nici nu sînt omologate sub un nume. (Recenta formulă „Hindi Studies“ nu a dat o versiune românească, iar „hindianistică“ sau „hindologie“ ar suna, desigur, hilar.) De aceea li se aplică termenul generic „indianistică“. S-a ajuns astfel la strania situație de a se vorbi despre activitatea desfășurată în jurul catedrei de hindi ca reprezentînd indianistica românească, doar în temeiul lipsei unei alte instituții care să ilustreze academic această disciplină.
Din motive ideologice evidente, studiul culturii indiene clasice era indezirabil în perioada comunistă. Instituționalizarea limbii hindi a fost rezultatul – fericit, desigur – al unor decizii politice. Pe lîngă catedra de hindi s-a putut face, încă din anii ’60, și sanscrită și puțină indianistică clasică. În anii ’70, i s-a îngăduit să predea, efemer, și lui Sergiu Al-George. Cursurile de sanscrită ținute, începînd din 1978, de Amita Bhose au oferit o formație continuă de trei ani, care a permis pregătirea unor specialiști (voi numi, printre cei mai buni, pe Constantin Făgețan și Cristian Coșeru). După moartea ei, survenită în 1992, sanscrita a fost predată intermitent și doar la nivel introductiv. În prezent există, opțional, un curs introductiv de un an. Au existat încercări de a o preda în alte cîteva universități, dar au fost limitate la module opționale și n-au avut continuitate.
În cercetarea academică, indianisticii i s-a făcut lor abia în anul 1990, prin Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al-George“, condus de Radu Bercea. El a fost însă desființat în 2007.
Neexistînd instituții care să ofere o formație indianistă clasică, după căderea comunismului un număr de români au urmat specializări în Occident și în India. Unii (precum Florin Deleanu, Bogdan Diaconescu, Cristian Coșeru) au rămas și au făcut carieră în Europa, America sau Asia. Cei cîțiva care s-au întors au fost forțați de lipsa de receptivitate a establishment-ului actual fie să abandoneze, fie să plece din nou aiurea, fie să se irosească în eforturi lipsite de vreo perspectivă. În lipsa unor instanțe capabile să valideze, au proliferat autodidacți, indofili, indomaniaci, care, vorbind în numele indianisticii, au contribuit la statutul ei incert și la neîncrederea cu care a fost privită.
Nu au lipsit intenții, proiecte, eforturi de a instituționaliza pe deplin indianistica în România. Motivele eșecului lor sînt demne de o reflecție serioasă. Dintre toate cauzele care au dus la acest deznodămînt, două au avut un rol preponderent: 1) relațiile diplomatice și (geo)politica euro-asiatică; și 2) interesele partizane și intrigile locale. Relațiile României cu India nu au fost la fel de rodnice precum cele cu alte țări ale Asiei, care au susținut studierea limbilor și culturilor lor la noi în țară. (Au fost și mult mai puțin rodnice decît cele ale vecinilor noștri.) Dar chiar și în lipsa necesarului sprijin din partea Indiei, indianistica ar fi putut depăși blocajul din perioada comunistă, dacă nu ar fi fost cel de-al doilea set de cauze: blocajele interpersonale din lumea academică. Despre acestea va trebui să se scrie în viitor, cu toate detaliile, căci reprezintă unul dintre cele mai ilustrative exemple ale felului în care se poate sau nu construi o cultură și un domeniu academic.
Cînd Eliade încerca, în anii ’30, să obțină o recunoaștere academică pentru indianistică, unul dintre reprezentanții establishment-ului universitar de atunci i-a răspuns că există multe alte priorități înaintea Indiei. S-ar părea că, după șaptezeci de ani, situația priorităților nu s-a schimbat.
Se pune prin urmare întrebarea: la ce bun indianistica?
Importanța istorică și culturală a Indiei nu mai are nevoie de argumente. Necesitatea cunoașterii culturii indiene se vădește chiar și dincolo de granițele indianisticii. Dacă ar fi doar indinspensabilitatea sanscritei pentru lingvistica indo-europeană, generală și comparată, sau importanța filozofiei indiene în cadrul filozofiei comparate, a religiilor Indiei în istoria religiilor, a artei și esteticii indiene… Iar lista poate continua.
În ultima vreme, însă, India se impune drept o forță economică și politică de prim rang la nivel mondial. Această putere în ascensiune se folosește ca instrumente de proiecție culturală în lume de ceea ce are mai valoros în tradițiile ei, mergînd pînă la formele lor clasice. Recent, sanscrita și yoga au devenit două dintre aceste mijloace de proiecție. Lor li se adaugă, ne- sau semi-oficial, hinduismul. Cum se pregătește România pentru a se poziționa cît mai avantajos față de una dintre viitoarele mari puteri? (Aș putea accepta opinia celor care consideră că e suficient să o facă prin diplomație, dacă diplomații români ar vorbi limba hindi și ar fi cunoscători profesioniști ai lumii indiene. Așa cum sînt cei ai altor țări, inclusiv ai vecinilor noștri, prieteni sau neprieteni. Dar circulația dinspre catedra de limbi hindi și Ministerul de Externe a fost aproape inexistentă.)
Să zicem că viziunea globală e prea mare pentru țărișoară. Limitîndu ne la Uniunea Europeană, România se situează pe ultimul loc în studiile indiene, fiind depășită cu mult chiar și de Bulgaria, ce stătea considerabil mai rău înainte de 1990. Nu ar putea fi și indianistica – unde avem deja o tradiție și performanțe notorii – unul dintre domeniile prin care să ne integrăm academic în Uniunea Europeană?
Are, așadar, România nevoie de indianistică, dincolo de o formație filologică în limba hindi, și aceea ca specializare secundară?
