Are România nevoie de indianistică?

Liviu BORDAȘ
Publicat în Dilema Veche nr. 719 din 30 noiembrie – 6 decembrie 2017
Are România nevoie de indianistică? jpeg

Aș vrea să încep prin a preciza că „tradiţiile“ orientalisticii româneşti, despre care se vorbește adesea în mod oficial, sînt o construcţie istoriografică tîrzie, abuzînd protocronist de Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir. Pînă la mijlocul secolului trecut nu au existat nici instituţii care să reprezinte studiile orientale şi nici vreo transmisie prin „şcoli“ de specialişti, cu excepţia, poate, a unor domenii precum otomanistica, biblistica ş.a., ce se înscriau, însă, în alte perspective academice. E adevărat că a existat, aproape de la începutul dezvoltării studiilor orientale ca disciplină academică – adică din primele decenii ale secolului al XIX-lea –, un interes individual pentru culturi precum India, Persia, China, Arabia. Acest interes a fost uneori cultivat pînă la competenţă, dar nu şi pînă la performanţă. Abia în perioada interbelică apar, individual, cîţiva savanţi care pot fi înscrişi fără ezitare în curentul european al studiilor orientale şi nu în afluenţi locali rămaşi în stadiul lui „ar fi putut să fie“. Prin „mobilizarea“ acestora au fost create, la Bucureşti, în a doua parte a anilor ’50 și în anii ’60, asociaţia, catedrele şi revistele menite să facă din studiile orientale o tradiţie academică autohtonă. Iniţiativa a reuşit doar parţial, în unele domenii, şi de vină au fost tocmai sistemul şi ideologia care au patronat-o. Această „tradiţie“ există, așadar, mai mult în dorinţa legitimă a unor români – orientalişti sau nu – de a se recunoaşte în precursori, decît ca o transmitere concretă, academic validată şi instituţionalizată, aşa cum este cazul în alte culturi.

Studiile indiene au fost cunoscute, la noi, sub mai multe nume. Diferitele dicționare ale limbii române le înregistrează abia începînd de la mijlocul anilor ’70. Mai întîi indianism (din franceză), apoi indianistică (din germană) și, în cele din urmă, indologie (tot din germană, dar primit de fapt prin engleză). Mai recentul americanism „studii sud-asiatice“, corect politicește față de realitatea post-colonială, nu a intrat încă în vocabular. Onomastica ascunde o istorie a receptării și a influențelor, însă lexicologia, omologînd termenii tardiv, nu o redă în ordinea reală. O formulă neinspirată, indianologie, a rămas pe bună dreptate neomologată.

Alte două nume, sanscritistică și sanscritologie – legate de sanscritist (din franceză) și sanscritolog (din rusă, dar de origine germană), cu o mai veche recunoaștere lexicologică –, nu au fost reținute. Sanscritiștii, cercetători ai culturii sanscrite și ai derivatelor ei, în temeiul unei formații filologice, sînt cei responsabili de nașterea și dezvoltarea indianisticii ca disciplină academică. Prin urmare, foarte multă vreme, sanscrita a fost identificată cu indianistica.

Aceasta a fost, pînă nu de mult, dominată de studiul Indiei antice și de perspectiva istorico-filologică. Lucrurile s-au schimbat considerabil în ultima parte a secolului al XX-lea, dar epoca veche și limba sanscrită rămîn în continuare esențiale în prezenta configurare a disciplinei. Studiile indiene medievale și moderne au cunoscut o mare dezvoltare, iar perspectivele disciplinare și metodologice puțin reprezentate înainte au dobîndit o pondere care, adesea, a mers pînă la dezechilibru. Antropologia și științele sociale au avut întîietate, urmate îndeaproape de studiile religioase, din păcate, adesea nedublate – sau dublate necorespunzător – de competențe filologice.

În orizontul distincției recente între indianistica clasică și cea modernă – ultima crescută pe și desprinsă din trunchiul celei dintîi –, situația din România prezintă o ciudată anomalie. Indianistica clasică are o destul de veche tradiţie (de felul celei despre care vorbeam mai sus), ale cărei prime momente se pot situa în partea de mijloc a secolului al XIX-lea. În secolul următor, a fost ilustrată de cîteva mari personalități, precum Mircea Eliade și Sergiu Al-George. Dar ea n-a avut niciodată parte de o tradiție academică și universitară. Eforturile lui Eliade, în anii 1930, de a crea o catedră sau un institut au întîmpinat opacitatea și chiar rezistența activă a establishment-ului de atunci. În schimb, indianistica modernă, lipsită de trecut, a fost omologată oficial, prin voință politică. Un studiu al instituționalizării studiilor indiene în perioada comunistă va arăta că, de fapt, ea a fost chiar „inventată“. În anul 1965, în virtutea relațiilor dintre România socialistă și India pro-socialistă, singura facultate de limbi orientale din țară, cea a Universității din București, a deschis un curs de limba hindi, urmat peste puțin timp de înființarea unei catedre. Statul român și statul indian întrețin de atunci, în mod reciproc, lectorate la Universitățile din București și din Delhi.

Nu voi face nici o dezvăluire – și nu vreau să supăr pe nimeni – afirmînd că studiile centrate în jurul limbii hindi au produs în România incomparabil mai puțin decît indianistica clasică și au influențat încă și mai puțin cultura noastră. E interesant că ele nici nu sînt omologate sub un nume. (Recenta formulă „Hindi Studies“ nu a dat o versiune românească, iar „hindianistică“ sau „hindologie“ ar suna, desigur, hilar.) De aceea li se aplică termenul generic „indianistică“. S-a ajuns astfel la strania situație de a se vorbi despre activitatea desfășurată în jurul catedrei de hindi ca reprezentînd indianistica românească, doar în temeiul lipsei unei alte instituții care să ilustreze academic această disciplină.

Din motive ideologice evidente, studiul culturii indiene clasice era indezirabil în perioada comunistă. Instituționalizarea limbii hindi a fost rezultatul – fericit, desigur – al unor decizii politice. Pe lîngă catedra de hindi s-a putut face, încă din anii ’60, și sanscrită și puțină indianistică clasică. În anii ’70, i s-a îngăduit să predea, efemer, și lui Sergiu Al-George. Cursurile de sanscrită ținute, începînd din 1978, de Amita Bhose au oferit o formație continuă de trei ani, care a permis pregătirea unor specialiști (voi numi, printre cei mai buni, pe Constantin Făgețan și Cristian Coșeru). După moartea ei, survenită în 1992, sanscrita a fost predată intermitent și doar la nivel introductiv. În prezent există, opțional, un curs introductiv de un an. Au existat încercări de a o preda în alte cîteva universități, dar au fost limitate la module opționale și n-au avut continuitate.

În cercetarea academică, indianisticii i s-a făcut lor abia în anul 1990, prin Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al-George“, condus de Radu Bercea. El a fost însă desființat în 2007.

Neexistînd instituții care să ofere o formație indianistă clasică, după căderea comunismului un număr de români au urmat specializări în Occident și în India. Unii (precum Florin Deleanu, Bogdan Diaconescu, Cristian Coșeru) au rămas și au făcut carieră în Europa, America sau Asia. Cei cîțiva care s-au întors au fost forțați de lipsa de receptivitate a establishment-ului actual fie să abandoneze, fie să plece din nou aiurea, fie să se irosească în eforturi lipsite de vreo perspectivă. În lipsa unor instanțe capabile să valideze, au proliferat autodidacți, indofili, indomaniaci, care, vorbind în numele indianisticii, au contribuit la statutul ei incert și la neîncrederea cu care a fost privită.

Nu au lipsit intenții, proiecte, eforturi de a instituționaliza pe deplin indianistica în România. Motivele eșecului lor sînt demne de o reflecție serioasă. Dintre toate cauzele care au dus la acest deznodămînt, două au avut un rol preponderent: 1) relațiile diplomatice și (geo)politica euro-asiatică; și 2) interesele partizane și intrigile locale. Relațiile României cu India nu au fost la fel de rodnice precum cele cu alte țări ale Asiei, care au susținut studierea limbilor și culturilor lor la noi în țară. (Au fost și mult mai puțin rodnice decît cele ale vecinilor noștri.) Dar chiar și în lipsa necesarului sprijin din partea Indiei, indianistica ar fi putut depăși blocajul din perioada comunistă, dacă nu ar fi fost cel de-al doilea set de cauze: blocajele interpersonale din lumea academică. Despre acestea va trebui să se scrie în viitor, cu toate detaliile, căci reprezintă unul dintre cele mai ilustrative exemple ale felului în care se poate sau nu construi o cultură și un domeniu academic.

Cînd Eliade încerca, în anii ’30, să obțină o recunoaștere academică pentru indianistică, unul dintre reprezentanții establishment-ului universitar de atunci i-a răspuns că există multe alte priorități înaintea Indiei. S-ar părea că, după șaptezeci de ani, situația priorităților nu s-a schimbat.

Se pune prin urmare întrebarea: la ce bun indianistica?

Importanța istorică și culturală a Indiei nu mai are nevoie de argumente. Necesitatea cunoașterii culturii indiene se vădește chiar și dincolo de granițele indianisticii. Dacă ar fi doar indinspensabilitatea sanscritei pentru lingvistica indo-europeană, generală și comparată, sau importanța filozofiei indiene în cadrul filozofiei comparate, a religiilor Indiei în istoria religiilor, a artei și esteticii indiene… Iar lista poate continua.

În ultima vreme, însă, India se impune drept o forță economică și politică de prim rang la nivel mondial. Această putere în ascensiune se folosește ca instrumente de proiecție culturală în lume de ceea ce are mai valoros în tradițiile ei, mergînd pînă la formele lor clasice. Recent, sanscrita și yoga au devenit două dintre aceste mijloace de proiecție. Lor li se adaugă, ne- sau semi-oficial, hinduismul. Cum se pregătește România pentru a se poziționa cît mai avantajos față de una dintre viitoarele mari puteri? (Aș putea accepta opinia celor care consideră că e suficient să o facă prin diplomație, dacă diplomații români ar vorbi limba hindi și ar fi cunoscători profesioniști ai lumii indiene. Așa cum sînt cei ai altor țări, inclusiv ai vecinilor noștri, prieteni sau neprieteni. Dar circulația dinspre catedra de limbi hindi și Ministerul de Externe a fost aproape inexistentă.)

Să zicem că viziunea globală e prea mare pentru țărișoară. Limitîndu ne la Uniunea Europeană, România se situează pe ultimul loc în studiile indiene, fiind depășită cu mult chiar și de Bulgaria, ce stătea considerabil mai rău înainte de 1990. Nu ar putea fi și indianistica – unde avem deja o tradiție și performanțe notorii – unul dintre domeniile prin care să ne integrăm academic în Uniunea Europeană?

Are, așadar, România nevoie de indianistică, dincolo de o formație filologică în limba hindi, și aceea ca specializare secundară?

Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.
962 t 14 VArsene jpeg
Mîntuirea biogeografică jpeg
La dolce vita vs La deutsche vita
O recentă zicală germană evocă, plastic și concis, „relația” dintre Germania și Italia – țările care ilustrează îndeobște șablonul nord-sud la nivel european: „Italienii îi respectă pe nemți, dar nu-i iubesc; nemții îi iubesc pe italieni, dar nu-i respectă”.
Crédit Suisse Zermatt JPG
Calitatea ce-am poftit, dar și tihna ce-am tihnit
Elveția, spre exemplu, este pe primul loc în topul Numbeo, pe locul 5 în cel al US News și pe locul secund, la egalitate cu Irlanda, în indexul UNDP. Alți „suspecți de serviciu” sînt Islanda, Danemarca, Suedia, Olanda, Germania, Finlanda sau Norvegia.
Left Former Movie Theater Balkan Right Hotel Bulgaria (158046439) jpeg
Geografia relativă a bunăstării
Diferențele dintre un Nord bogat, în ultimele decenii asociat de cercetătorii științelor sociale capitalismului în expansiune, și un Sud sărac, aflat sub dominația totală (pernicioasă poate?) a celui dintîi, au intrat în limbajul profesional al reprezentanților științelor sociale.
p 10 sus jpg
Greierele sobru și furnica hedonistă, sau despre noul clivaj Nord/Sud
Autenticitatea nu presupune mari sacrificii, iar „societatea singularităților” se regăsește în noul Pămînt al Făgăduinței: diferită, dar nu brutală, accesibilă, dar nu mizeră, simplă, dar nu banală.
p 12 WC jpg
De-a lungul și de-a latul vieții
Percepem viața ca pe o datorie sau ca pe o plăcere? În ce domenii e datorie și în care e plăcere? Ce preț sîntem dispuși să plătim pentru a ne trăi viața în propriii termeni? Și cîți dintre noi au oare luxul alegerii?
p 13 sus jpg
„Incategorisibila” fericire
La urma urmei, așa cum o spunea Helliwell, „fericirea” este în bună măsură un produs de marketing, iar etichetele contează prea puțin. Iar adeseori, căutînd un lucru cu lumînarea, riscăm să uităm ceea ce căutam cu adevărat.
640px Beer optimator glass bottle jpg
Lumea văzută prin fundul sticlei: bere versus vin
Ne-am găsit voia bună în deprinderile culinaro-bahice strămoșești și am stabilit ca etaloane pentru calitatea vieții sarmalele, mititeii și pruna curată. Mai la nord sau mai la sud, gastronomic vorbind, lucrurile stau altfel.
640px Overzicht van de drukte op Mokum 700, Bestanddeelnr 928 0112 jpg
Cum măsurăm bunăstarea și de ce
Avem totuși un alt mod de a înțelege dezvoltarea și feluritele ei moduri de a contribui (sau nu) la o viață bună, împlinită, umană?

Adevarul.ro

alimente shutterstock 392741167 jpg
Alimentele expirate care pot fi mâncate în siguranță. Ce ingredient nu expiră niciodată
Există alimente care pot fi consumate fără teama de îmbolnăvire, chiar dacă nu se mai află în termenul de valabilitate.
port ambarcatiuni jpeg
„Pontonul lui Udrea” putrezește în Dunăre. Dovada lucrului prost făcut și a risipirii banului public
Inaugurat cu fast în 2009 de Elena Udrea, ministrul Turismului de la acea vreme, portul de ambarcațiuni de la Galați, o investiție de 900.000 de euro a ministerului, s-a dovedit a fi o investiție foarte proastă.
chimcomplex Foto Chimcomplex
Concedieri colective la Chimcomplex. Care este motivul
Chimcomplex va demara un program de disponibilizare colectivă care vizează 396 de angajaţi ai societăţii, informează compania printr-un comunicat transmis Bursei de Valori Bucureşti.

HIstoria.ro

image
Cine a fost „Îngerul de la Ploiești”?
O prinţesă furată de propriul tată și dusă la orfelinat, regăsită la 13 ani de familia din partea mamei, una dintre cele mai bogate din România – bunicul era supranumit „Nababul“.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.