Apa Vie şi Apa Moartă

Nu-mi amintesc ca în copilărie să fi auzit de prea multe ori cuvîntul "poluare", decît poate legat de "societăţile occidentale decadente". Ele distrugeau în mod constant planeta, în timp ce la noi totul ne era prieten, "rîul, ramul". Nici despre protecţia mediului nu ştiam mai multe decît ceea ce ne spuneau plăcuţele pe care le puteai vedea pe traseele montane şi care îţi cereau impetuos să nu faci focul în pădure, fiindcă "codrul e frate cu românul". Privind retrospectiv, nu-mi dau seama dacă trăiam într-o ţară mai curată. Trăiam, în schimb, într-o ţară în care se consuma puţin, aşa că oamenii nu prea aveau cu ce să polueze în mod direct mediul. Nu existau pet-uri sau pungi din plastic, berea se vindea la sticle care trebuiau recuperate, căci "aveau garanţie", ambalajele erau şi ele mai puţine, hîrtia era de multe ori valorificată, fiindcă aveam un plan de îndeplinit la şcoală, chiar şi castanele nu erau storcite pe trotuar, toamna, de paşii trecătorilor, căci erau colectate la normă. În plus, nu prea se găsea benzină, aşa că traficul era aproape inexistent. Şi pe vremea aceea se organizau "ieşiri la iarbă verde". Vara, pe Valea Cerbului, pînă la cabana Gura Diham, nu aveai unde să arunci un ac. Familişti în treninguri la fel îşi întindeau corturile, îşi scoteau din portbagaje scaunele pliante, aprindeau cîte un foc la care nu prea aveau ce prăji, puneau berea "la rece" în apa pîrîului. Pentru că un casetofon cu baterii era un lux, nu prea se auzeau muzici diferite, cum se întîmplă azi, doar din cînd în cînd vocile de la Radio România Actualităţi. Ca să alunge plictiseala şi lenea de după masă, "pantofarii" (astfel erau denumiţi cei care îşi pierdeau vremea pe la poalele muntelui) jucau fotbal sau volei. În urma lor, resturile de pe pajişte se rezumau la cîteva dopuri de bere, poleiala de la ciocolata chinezească şi cîteva lemne carbonizate. Unii îşi spălau Daciile în pîrîu, iar cei care nu aveau maşină îi blamau. Picnicurile de odinioară nu-mi inspiră atît o lume mai civilizată, cît sărăcia acelor timpuri. Pe atunci merita să urci aproape o oră spre Poiana Coştilei doar ca să bei apă din cel mai limpede izvor din munţii Bucegi, ba chiar să-ţi umpli şi un termos ca să duci şi acasă. Nu exista apă plată, dar nici alte tentaţii. Cum era şi firesc, poluarea la nivel mic a devenit o problemă odată cu dezvoltarea societăţii de consum (nu vom discuta aici despre fabricile socialiste care nu respectau nici o normă şi despre localităţi precum Copşa Mică distruse treptat din cauza lor). Se spune că nivelul de trai al populaţiei creşte direct proporţional cu cantitatea de gunoi pe care aceasta o rejectează. În ultima mea călătorie prin ţară, m-am convins că românii o duc nesperat de bine. Pe anumite porţiuni, Valea Jiului se transformă într-o "instalaţie" a unui artist plastic extrem de inventiv. Toată vegetaţia de pe malurile apei e împodobită cu zdrenţe. Pe ramurile copacilor flutură mîneci de pulovere, furouri şi ciorapi (acei ciorapi de damă care pe vremuri erau duşi la remaiat). Ceva mai încolo, un mic baraj este acoperit aproape integral de pet-uri plutitoare. Crişul Negru nu-şi dezminte numele: pete mari de ulei de motor sînt vizibile pe suprafaţa apei. Malul e înţesat de gunoaie care se îngrămedesc, ca o ironie, chiar sub panoul pe care scrie "Protejaţi apa, aerul şi solul!". Un moţ ne invită să fotografiem rămăşiţele grataragiilor de azi. Şi cîţiva păstrăvi morţi purtaţi de apele unui pîrîu de munte. La cîteva sute de metri se construiesc vile zugrăvite în roz şi portocaliu, culori care contrastează kitsch cu verdele pădurii. Totuşi, în marile oraşe am văzut tineri care îşi sting ţigările în micile scrumiere cu care sînt prevăzute coşurile de gunoi sau care se apleacă după o hîrtie care le-a căzut de prin buzunare. Nu cred că a prins nici o campanie ecologistă. Mai degrabă, oamenii au început să fie sufocaţi de propriile gunoaie. Şi se apucă treptat să facă curat.