Aoleu, plouă afară, ce să mă fac? - sau despre anxietatea rolului de victimă

Publicat în Dilema Veche nr. 934 din 3 – 9 martie 2022
Aoleu, plouă afară, ce să mă fac?   sau despre anxietatea rolului de victimă jpeg

În urmă cu cîțiva ani am văzut piesa de teatru Și alb, și negru, și gri, o piesă tragi-comică în care, într-un mod hazliu, erau prezentate personaje care mai de care mai pitoresc construite, ilustrînd atît de bine oamenii din realitatea fiecăruia, încît persoana care mă însoțea mi-a spus la final că își dorește o pauză de la a mai merge la teatru deoarece îi arată o realitate care o face să conștientizeze ce tipar și valori răsucite și-a însușit în mediul familial. O piesă în care personajele se victimizează și se bucură cînd celorlalți nu le merge bine, raportîndu-se permanent la ideea că ceilalți sînt defecți și răi, acesta fiind motivul pentru care lumea nu merge bine, întotdeauna din cauza celorlalți, niciodată și din cauza lor. Mi-a venit în minte această piesă deoarece toate personajele utilizează cumva văicăreala în diferite forme, o stare de văicăreală care este mult răspîndită în societatea noastră. 

Mulți dintre noi am crescut în familii sau am auzit deseori: „aoleu, să nu întîrziem”, „aoleu, să nu ne facem de rîs”, „aoleu, poate nu vei lua examenul/locul de muncă dorit”, „aoleu, poate pățim ceva”, „aoleu, ce s-a întîmplat sau ar fi putut să se întîmple”, „aoleu, ai grijă să nu răcești”. Toate aceste aoleu-uri au la bază starea de anxietate. E o teamă nedefinită, este ceva care ar putea să ni se înîmple rău, niciodată într-un sens pozitiv, precum în povestea antică „Sabia lui Damocles” în care Cicero scrie cum regele Dionysios trăia cu teama că va fi asasinat, fapt pentru care devenise despotic și nu permitea să-i fie nimeni în preajmă. Damocles, care era slujitor la curtea sa, dorind să fie pe placul regelui-tiran Dionysios și crezînd că spune ceva care să-l facă plăcut în ochii regelui, îi spune acestuia cît este de norocos să dețină o asemenea putere. Ceea ce l-a înfuriat pe Dionysios, care a poruncit ca Damocles să fie așezat în locul lui la masă și să primească toate onorurile regești, punîndu-l apoi să privească în sus unde, deasupra capului său, se afla o sabie fără teacă atîrnată de un fir de păr de cal. Deși a avut mai multe înțelesuri pe care Cicero a vrut să le ofere poveștii, astăzi expresia aceasta este preluată ca fiind o stare de teamă, de anticipație, ca și cînd curînd ar urma să pățim ceva. De altfel, o altă vorbă larg răspîndită în cultura noastră este „rău cu rău, dar mai rău fără rău” – o zicală care ne menține blocați în a nu face nici o schimbare și în rolul de victime.

Rolul de victimă este un rol în care ne simțim fără putere, blocați, ca și cum nimic nu este în puterea noastră să schimbăm. Sîntem precum niște copii care depind de bunăvoința adulților. Atunci cînd ne simțim neputincioși vom menține starea de familiaritate, care ne oferă sentimentul de siguranță, este ceva ce cunoaștem, creierul nostru nu va trebui să se adapteze la ceva nou, va funcționa pe aceleași căi neurale cunoscute, deci nici o solicitare de învățare a noi cogniții, comportamente și, implicit, noi căi neurale. Ne menținem aceeași chimie. Orice schimbare înseamnă și o modificare a chimiei creierului nostru. Ne temem de schimbări pentru că înseamnă ceva ce nu cunoaștem, iar în cultura noastră încă purtăm în inconștientul colectiv traumele războaielor, ale comunismului în care orice schimbare era asociată cu ceva rău, funcționam pe supraviețuire, pe ideea de a sta unii lîngă ceilalți. Deși atunci eram expuși mai multor pericole și este știut că oamenii au supraviețuit stînd împreună, azi nu ne mai pîndesc aceleași pericole, doar că creierul nostru, în situații în care simte un pericol, nu diferențiază în primă fază cît de mare este riscul și se activează ca și cum ar urma să trăim ceva grav.

În societatea de atunci, cel care îndrăznea ceva diferit era expulzat de ceilalți din frica de a nu fi asociați celui diferit și nedorind să suporte consecințe. Societatea noastră încă funcționează după un tipar tradițional conservator, ne construim case în care dorim să rămînem toată viața, ne plîngem cînd lucrurile din jurul nostru se modifică, trăim cu multă nostalgie după trecut idealizîndu-l și spunînd că atunci ne era mai bine, dar de cele mai multe ori era mai bine deoarece noi eram mai mici și, implicit, mai lipsiți de responsabilități, acestea fiind treaba părinților. O nostalgie după copilăria noastră. Trăim într-o societate care a evoluat și a mers înainte, și care este în schimbare permanentă fie că vrem sau nu, o societate de consum în care nu vedem că și noi sîntem parte din ea, ne plîngem că lumea s-a înrăit, dar nu ne analizăm propriul comportament, ne legăm de tradiții și respingem adaptarea la timpurile pe care le trăim, cu ce aduc bun, deoarece aceste legături ne oferă identitatea, siguranța și sentimentul că dacă ne vom agăța de trecut vom fi protejați cumva de vicisitudinile vieții. Nimic mai neadevărat, e doar un tipar cognitiv magic, iar aici intervine frica de ne pierde pe noi, pe cei care sîntem. Din păcate, lipsa noastră de încredere în propria individualitate umană ne face să permitem rularea unor mesaje în spațiul public în care păstrarea tradițiilor este greșit înțeleasă. Asociem propria identitate trecutului, iar ceea ce aduce prezentul respingem fără un filtru care să fie aplicat și să vedem și ce aduce bun. La fel cum, din lipsa unei educații emoționale a societății, dorim să primim doar validare, să fim cei mai importanți, cei mai deștepți. Sînt răni narcisice de care suferim cu toții. Educația noastră s-a făcut cu bățul, cu mesaje de tipul „lasă-l să plîngă, că așa își dezvoltă plămînii”, „unde dă mama/tata trece”, „bătaia e ruptă din rai”, „copilul se pupă doar în somn”.

Sîntem un popor de oameni răniți, neglijați emoțional, insuficient iubiți și profund neapreciați. De aceea și gradul de violență psihologică este atît de crescut. Ducem după noi multă suferință și durere, dar și multă imaturitate emoțională. Iar atunci cînd trebuie să facem o schimbare, lipsa controlului ne destabilizează și mulți dintre noi renunțăm s-o mai facem, lucru care duce la tristețe, deprimare, frustrare, dar și furie. O furie pe noi înșine cu care ne este greu să ne confruntăm. Cum să acceptăm că noi nu sîntem suficient de puternici sau că nu avem curajul schimbării? Cum să ne acceptăm neputința? Cea mai la îndemînă trăire devine furia la adresa celorlalți, la adresa celor care fac și care ne pun în față o oglindă a neputințelor noastre. Cel mai ușor va fi să ne plîngem, să considerăm că, dacă am fi avut noi șansa, am fi făcut mult mai multe. Aduce la suprafață și o stare de invidie la adresa celor care fac, la unii oameni va aduce o stare de ură, de frustrare dureroasă, dar și o stare de văicăreală. E la îndemînă să fim victime, să credem că n-am avut noroc, că noi nu putem, că noi sîntem fără șanse pentru că uneori schimbarea implică mult efort, or lenea este o altă stare care definește societatea noastră. Noi vrem să avem, dar fără efort, precum într-o altă poveste a copilăriei, „pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”.

Totuși, starea de văicăreală are și un rol de vindecare, dacă ne uităm în scrierile autorilor din trecut vom citi despre bocitoare care erau chemate să jelească pierderea cuiva, jelania are efect de catharsis, de descărcarea emoțională: atunci cînd ceea ce simțim ne copleșește, „văicăreala” ne oferă din nou puterea asupra vieții, lucru care ne face să putem tolera și accepta unele nedreptăți ale vieți pe care le trăim.

Cei care devin conștienți de rolul de victimă în care funcționează și își propun să facă schimbări aleg să nu se mai plîngă de lucrurile care nu funcționează în viața lor, trebuie să facă față și celor din jur care, deși spun că îi vor susține în schimbare, de fapt îi vor sabota în același timp cu mesaje de tipul: „Te susțin în schimbarea pe care ți-ai propus-o, dar nu-mi place persoana în care te transformi pentru că asta ar însemna ca și eu să produc o schimbare pentru care nu mă simt pregătit, și atunci îți cer să te schimbi la loc”. Un exemplu în acest sens pot fi două persoane aflate într-o relație și care își propun să-și modifice stilul de viață prin a face mai multă mișcare, a citi mai mult, decît să consume seriale și filme, spre exemplu. Lucru care necesită organizare, disciplină și, dacă unul dintre cei doi va susține procesul propus, celălalt s-ar putea să-și piardă entuziasmul și să abandoneze, dar în același timp și să-l saboteze pe celălalt în menținerea noului ritual. Atunci cu siguranță că între cei doi parteneri se va instala distanța, iar cel rămas în vechiul tipar va solicita: „Schimbă-te la loc”.

Probabil că ați observat că oamenii se plîng de orice, de vreme, de cît muncesc, de cît sînt de asupriți de șefi, de cît de buni sînt ei, iar ceilalți răuvoitori. Prin această stare menținem de fapt tiparul cognitiv potrivit căruia nu este în puterea noastră să schimbăm ceva. Unele lucruri nu sînt în puterea noastră, dar altele sînt.

Un alt aspect al „văicărelii” este bîrfa. Bîrfa este un act de violență psihologică, ce adună oameni cu valori similare împreună și îi ajută să-și ușureze propria suferință interioară a blocajului emoțional și cognitiv în care se află. Asocierea cu cei care gîndesc ca noi ne menține sentimentul de apartenență la o comunitate. Comunismul ne-a amprentat cu nefericita stare de neputință, iar abuzul la care am fost supuși și teroarea, ideea că nu aveam controlul și că oricînd Securitatea ne poate lua totul au dus și la mentalitatea că statul ne dă și să așteptăm să ni se dea. Pentru că de fapt ni se dădea, cu porția, mîncare, libertate, căldură etc. De aceea unii sînt nostalgici după timpurile cînd statul le dădea un loc de muncă, iar azi plîng după vremurile de atunci fără a avea un fir narativ mai lung încît să-și aducă aminte sau să se informeze asupra lipsei de libertate a oamenilor, a abuzurilor suferite, a lipsei alimentelor și a căldurii, a abuzurilor asupra femeilor și a forțării acestora să facă copii, a modului înfiorător cum erau controlate ginecologic la locul de muncă, a terorii ca stare care definea conștiința colectivă.

Atunci cînd ne plîngem putem găsi oameni cu care să ne simțim uniți și astfel să stabilim relații care au la bază starea de nemulțumire la adresa celorlalți, sentimentul că nu sîntem singuri, dar și anxietatea. Aici putem vorbi și despre o anxietate transmisă transgenerațional. John Bowlby, psihiatru și psihanalist, este cel care în anul 1950 a scris într-un raport despre importanța sănătății mamei în îngrijirea copiilor și despre cum starea de anxietate a acesteia formează atașamentul copilului. Ulterior, prin studiile efectuate alături de psihologul Mary Ainsworth, au pus bazele teoriei atașamentului pe care astăzi cercetările în neuroștiințe le confirmă, explicînd cum ni se modifică biochimia corpului și a creierului în relațiile pe care le avem și ce consecințe au pe termen lung pentru sănătatea corpului și minții noastre.

Anxietatea, această stare de teamă de viitor, de ceea ce ni s-ar putea întîmpla, pe care o regăsim într-o doză oarecare în noi toți, poate avea și rol protector în doza corespunzătoare. Devine toxică în momentul în care ne menține captivi unor comportamente și unui tipar cognitiv care ne aduc suferință și ne mențin neputincioși. Sînt autori care au susținut că anxietatea îi face pe oameni să se agațe de autoritarism în încercarea de a o diminua. Sînt lideri care pentru a conduce și a avea anumite privilegii mențin ideea de neputință și că sîntem mici și fără apărare, iar un posibil efect este încurajarea comportamentelor imature, unii avînd funcții și statut înalt, dar comportîndu-se imatur și antisocial, și folosindu-se de un mesaj de tip „văicăreală”, „nimic nu merge”, „Occidentul este decadent cu ale sale valori” și alte teorii utilizate în scop personal pentru a obține beneficii proprii și putere și a produce haos și destabilizare, căci acolo unde este haos conduci mai ușor.

„Văicăreala” nu este doar o stare specifică nouă, românilor, e o stare pe care o regăsim în multe culturi, ea poate avea și valențe pozitive atunci cînd înțelegem că a ne complace în rolul de victimă și a fi permanent nemulțumiți nu ne aduce beneficii. Marcel Proust scria că „adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi”. A ne schimba atitudinea, a nu ne mai percepe ca fiind puri și îndreptățiți, a ne sufleca mînecile și a alege să ne implicăm în viața noastră, a căuta evoluția și învățarea. O explicație mai științifică ar fi că, atunci cînd devenim conștienți, decodăm rețele neurale și construim noi rețele care vor consolida sinapse noi și, implicit, vom memora noi căi de funcționare sau, mai simplu spus, ne vom modifica tipare cognitive, vom căuta să vedem lumea într-un sens mai amplu, să devenim mai conștienți de puterea pe care o avem ca adulți și de faptul că sîntem singurii răspunzători de viața noastră – desigur, acolo unde nu sînt traume care să implice invaliditatea sau o dezorganizarea patologică a creierului.

16 februarie 2022, Bruxelles

Cătălina Dumitrescu este psiholog.

Viețile netrăite jpeg
Păsările par că știu mereu unde să se ducă
Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează.
p 10 jpg
Muze. Gemüse*
La sat e important ce ai, unde ai, cît ai, de unde ai. Prezența ta este vizibilă celorlalți, iar întrebări care sînt mai mult decît evitate la oraș devin aici punctele principale în funcție de care ești privit.
foto  Daniel Mihăilescu jpg
„O grădină cu deschidere la mare și ocean” – interviu cu scriitoarea Simona POPESCU
Grădina de la țară a bunicilor Ana și Nicolae, magică. Era, mai departe, via, cu strugurii grei, parfumați, după care urmau lanurile de porumb, un labirint verde.
p 12 sus jpg
„Începutul a fost nevoia de evadare în afara cotidianului urban” – interviu cu Mona PETRE, autoarea proiectului „Ierburi uitate”
„Ierburi uitate. Noua bucătărie veche”, apărută toamna trecută la Editura Nemira, este o încununare, după o decadă, a muncii mele de cercetare și experimentări culinare, una dintre manifestările fizice ale acestui efort lung de peste zece ani.
p 13 jpg
O grădină ca o viață. De la ghivecele studențești cu violete de Parma și cactuși la grădina apocalipsei și cea a degetelor verzi
Așa că Grădina Apocalipsei, a cărei creștere am început-o în mod simbolic odată cu intrarea în lockdown-ul din 15 martie 2020, întotdeauna va avea o legătură ascunsă cu o grădină în care am așteptat toată copilăria mea să intru, giardino meraviglioso, grădina misterelor, grădina Bomarzo.
Chantal jpg
„Să nu uităm că toate formele sînt în natură” – interviu cu artista vizuală Chantal QUÉHEN
Grădina face parte dintr-o construcție, o compoziție ca un tablou. Monet a excelat în asta la Giverny. Poate că asta m-a adus la peisaj, dar imaginația mea a dat totul peste cap.
p 14 jpg
Fascinația lucrurilor mici
Într-o notă similară, îmi place să folosesc fotografia de aproape a naturii pentru a urmări viața dincolo de ceea ce vedem în grabă.
Rustic fence (Unsplash) jpg
Trăim într-un multivers aici, pe Pămînt
Bunica mea vorbea cu animalele, iar eu o priveam fascinată, ca pe o mare vrăjitoare, și eram convinsă că și ele o înțelegeau.
p 21 jpg
„Sălbăticia devine un vis de intimitate, siguranță, control și libertate” interviu cu Oana Paula POPA, cercetătoare la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“
Micuții care astăzi stau să ne asculte poveștile cu animale sperăm să se transforme în adulți responsabili, în sufletele cărora au fost sădite, de la vîrste fragede, semințe din care vor rodi respect și dragoste pentru natură.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?

Adevarul.ro

image
Preţurile petrolului continuă să crească. La cât ar putea ajunge până la sfârşitul anului şi cu cât au scăzut stocurile
Preţurile petrolului au crescut joi cu aproximativ 4%, deoarece datele solide privind consumul de combustibil din SUA şi aşteptările de scădere a livrărilor ruseşti au compensat temerile că încetinirea creşterii economice ar putea submina cererea, transmite Reuters.
image
NBC News: Rusia i-ar fi instruit pe angajaţii centralei nucleare Zaporojie să nu meargă la serviciu vineri, pe fondul îngrijorărilor cu privire la un incident planificat
Rusia i-ar fi instruit pe angajaţii centralei nucleare Zaporojie să nu se prezinte vineri la lucru, au confirmat în exclusivitate serviciile secrete militare ucrainene pentru NBC News.
image
De ce folosesc românii voucherele sociale pentru alcool şi ţigări. Ce spun sociologii şi psihologii
Ministrul Proiectelor Europene a anunţat că voucherele sociale blocate pentru că beneficiarii au cumpărat cu ele tutun şi alcool vor rămâne aşa până la următoarea tranşă de bani pe care statul o va livra. Experţii atrag însă atenţia că din coşul de c...

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.