Ana are mere, mama are numai iubirea
La fel ca despre politică, şi despre serialele TV toată lumea are o părere. Fermă. Pro sau contra. Nu există cale de mijloc. Hei! - oare cum ar arăta o societate în care cetăţenii şi-ar umple timpul liber discutînd în contradictoriu despre fuziunea la rece, veriga lipsă a darwinismului sau Marea Teoremă a lui Fermat? Era o paranteză. Ignoraţi-o. La fel ca şi în cazul politicii, combatem bine pe tema serialelor TV, fără a ne împiedica de faptul că nu ne-a îmbrîncit curiozitatea să deschidem un dicţionar. E super mişto să zici "ăştia-s de centru-stînga" şi, prin analogie cu "est-nord-est", am putea vorbi şi despre un partid de "stînga-centru-stînga" - cu condiţia să fim siguri că ştim ce naiba e aia stînga. Sitcom = comedie de situaţie = (de regulă) serial de comedie TV în episoade de 30 de minute (başca publicitatea - n. TCZ), cu filmări exterioare puţine sau deloc. Telenovelă (culebrón, teleserie) = program TV produs în America Latină, transmis în episoade zilnice (luni-vineri), povestind o istorie fictivă cu un înalt conţinut melodramatic. Se poate compara cu "romanul roz". Asemănătoare tematic cu soap opera nord-americane, telenovelele diferă prin faptul că depăşesc rareori o sută de episoade - acoperind maximum un an calendaristic. Soap opera = seriale radio/TV zilnice, genul dramă, care îşi datorează numele faptului că, la început, erau sponsorizate de către producătorii de detergenţi (soap = săpun). Un astfel de serial este caracterizat prin personaje şi situaţii standard (! - n. TCZ), prin sentimentalism şi melodramă. Ceea ce diferenţiază soap opera de alte programe TV este natura de "final deschis": conflictele se defăşoară concurenţial şi duc la noi dezvoltări. Rareori se pune problema de a încheia un subiect. Nume alternativ: daytime serial. Bun. Asta e ceea ce spun dicţionarele. Acum hai să vedem ce spun observaţiile noastre. Despre sitcom-urile americane: că sînt filmate, multe dintre ele, cu public; că publicul rîde la comandă, dar, de regulă, cam cînd îţi vine şi ţie s-o faci; că încearcă să caricaturizeze principalele obsesii ale culturii (în sens sociologic) respective: relaţiile familiale în Bundy, relaţiile de serviciu în Radio News, sportul, politica etc.; că, mai devreme sau mai tîrziu, majoritatea marilor actori comici îşi încearcă puterile într-un sitcom; că replicile sînt deseori sclipitoare, lăsînd în umbră creionarea personajelor, definirea cadrului şi orice altceva - aproape că nu contează cine cu cine vorbeşte şi în ce împrejurare. În spatele acestor seriale se află mari echipe de excelenţi scenarişti, dialoghişti, gagman-i etc. Despre sitcom-urile româneşti: că publicul e pe bandă; că banda rîde cînd cu gîndul nu gîndeşti c-ar fi ceva de rîs; că o mare parte dintre subiecte n-au legătură cu obsesiile mioritice, ci sînt transplantate de-a valma din modelele americane (de mirare că bărbaţii nu vorbesc despre baseball); că sînt populate, majoritar, cu interpreţi care probabil că nu-şi vor găsi în veci un loc în nici un alt fel de spectacol; că replicile sînt deseori imbecile - nu tributare unui umor vulgar, ci lipsite de orice fel de umor. În spatele acestor seriale se află, cu puţine excepţii, umorişti răsuflaţi. Despre telenovele şi soap opera în general: că sînt un fel de lecturi la microfon, în care nu contează decît firul epic; că nu utilizează decît rarisim vreuna dintre tehnicile de filmare - e ca şi cînd te-ai uita pe geam, la vecin, dintr-un unghi fix; că sînt compuse 99% din dialoguri; că mimica şi gesticulaţia, exagerate, încearcă să suplinească absenţa aproape totală a dinamismului, a mişcării scenice, a compoziţiei cadrelor şi, evident, a exterioarelor; că subiectele nu au importanţă, cîtă vreme se pot prelungi la nesfîrşit: mai moare unul, se mai naşte altul, mai descoperă unii că erau fraţi; că exclud cu totul anumite obiceiuri ale oamenilor, fie din motive propagandistice, fie Dumnezeu ştie de ce: am remarcat încă din Dallas că nimeni nu fuma, nimeni nu citea vreodată un ziar sau o carte, nimeni nu mergea la vreun spectacol şi - cu o singură excepţie de-a lungul întregului serial (cînd candidează Bobby la Senat), nimeni nu se uita la televizor!; că, în mod vizibil, înlocuiesc lectura: la telenovele se uită în special cei care nu au răbdare să citească o carte - fie ea şi de Sandra Brown -, în condiţiile în care marea majoritate a cărţilor sînt mult mai filmice, mai ilustrative, decît telenovelele. Despre telenovelele şi soap opera româneşti: N-am urmărit, cît de cît, nici una, dar am impresia că e valabilă şi aici observaţia despre nivelul interpreţilor. Concluzii? Dumnezeule, nici una! Asta ar mai lipsi, să apară şi viruşi anti-telenovele, după cei anti-manele. Fiecare pasăre pe limba ei piere. E o copilărie să crezi că sitcom-urile, telenovelele sau orice alt program TV de slabă calitate ar smulge hălci din trupul social al virtualilor cititori de Márquez, privitori de Visconti sau ascultători de Chopin. La fel ca oricare alt produs, şi acestea se adresează unui public-ţintă, a cărui intersecţie cu cei din fraza anterioară nu este nulă, poate, dar sigur este irelevantă. Pur şi simplu vorbim despre două lumi diferite. A! - cum pot fi cuceriţi întru Márquez iubitorii de Trăsniţi în NATO? Asta e cu totul altă poveste. O poveste care începe cu mult înainte de o-i-oi-a-na-a-re-me-re...
