aMoURA
Am avut mereu pisici în copilărie, în casa cu curte și grădină a părinților mei, acolo unde pisicile se înmulțeau necontrolat printre straturile cu flori și legume și fragi, iar puii dispăreau misterios în vîltoarea Trotușului cînd încă erau foarte mici, lăsînd mamele debusolate să-i caute săptămîni întregi. Dar nu știam nici eu pe-atunci că animalele simt, printre altele, și durerea. Erau doar un fel de rău necesar și tolerat pentru că țineau rozătoarele departe de hambarul cu porumb al bunicilor. A fost nevoie să ajung la 29 de ani și să găsesc chirie în apartamente unde proprietarii acceptau animale de companie pentru a intra într-o relație pe termen lung cu Mura, pisica pe care am adoptat-o înainte să o văd și căreia i-am ales numele înainte de a observa că are pe cerul gurii o pată colorată ce poate fi luată drept mură.
Deși am fost mereu un om responsabil și într-o oarecare măsură prea cuminte, calculat, self-conscious, doar odată cu intrarea Murei în viața mea am înțeles că un animăluț chiar îl schimbă pe omul de-alături. Că totul seamănă cu pregătirea pentru a deveni părinte, așa cum copiii din filmele americane învață să fie responsabili avînd grijă pe termen lung de o plantă sau un animal ori făcînd experimentul cu oul care trebuie să fie plimbat peste tot și să nu crape cîteva săptămîni.
Pentru mine, pisica asta e un test de răbdare, adaptare și comunicare, căci stă cu ochii mari lîngă mine cînd îi povestesc de ce nu trebuie să se arunce în ceașca de cafea, deși o tentează în fiecare dimineață. Poate doar o plictisesc pînă adoarme și de asta nu face tîmpenii, sigur, nu mă iluzionez că are integrat un device care-i traduce pe limba ei toate lucrurile frumoase și utile pe care i le spun fără să ridic tonul, dar poate chiar contează ca-n relaționarea cu ceilalți să dăunezi cît mai puțin. Ce pot asigura pe oricine este că am apucat să verific și cealaltă opțiune, și că strigătele nu educă. Ar fi trebuit s-o știu și eu încă de pe-atunci, pe malul Trotușului, cînd o fetiță creață și cu dîre de lacrimi pe față insista prostește că măcar astea pot trăi, vor fi cuminți, promitea ea, nici n-o să le vedeți, am eu grijă de ele.
Oricum ai fi, o pisică e o responsabilitate și necesită din partea ta previzibilitate în asigurarea și alegerea mîncării, a nisipului, a medicamentelor pe care să le administrezi la timp, a sterilizării obligatorii, ba chiar și a casei în care să locuiți, a oamenilor de care să vă înconjurați. Impulsul unei persoane care mi-a călcat odată pragul a fost să o salute pe Mura cu un șut. Aparent, nu îi plăceau pisicile. Dar observ că modul ales pentru manifestarea antipatiei e cel care a făcut ca vizita să aibă loc o singură dată.
Nu e un accesoriu de făcut cadou cînd nu cunoști bine intențiile destinatarului, nu e o jucărie pentru copilul care speri să te lase mai mult în pace odată ce va avea o ființă de tras de coadă, din păcate la propriu. Și nu știu dacă aș avea un animal de companie dacă nu aș lucra de-acasă, nu vreau să am responsabilitatea dorului cuiva. Iar Mura mea așteaptă în fața ușii dormitorului în fiecare dimineață, unde mă întîmpină povestind despre ce-a făcut ea peste noapte, probabil, urcîndu-se pe piciorul meu ca pe un pom ce trebuie cucerit cu fiecare nouă zi și stînd lipită de gîtul meu pînă fac cafea și ea își primește porția de miel cu fasole verde, slăbiciunea ei absolută, pe care a fost emoționant să o descopăr.
Mă deranjează cînd oamenii se referă la Mura ca fiind copilul meu, informîndu-mă superior că ba daaa, îți spun eu că ești mămică acum, dacă ai pisică – să mă credeți că e grețos să auzi asta, mai ales dacă ai pierdut vreodată un copil. Sau dacă nu poți să ai unul, indiferent de motiv. Eu nu sînt mamă. Mura este o pisică. N-aș spune „și atît”. Cred că e exact ce trebuie și vrea să fie. Cred că e foarte sănătos să știm cine și ce sîntem și de ce, nu să substituim și să inversăm, deseori forțat, roluri. Mura e o pisică și mă mulțumesc să văd că e sănătoasă, că e sociabilă cu oamenii noi, că nu zgîrie și că stă fără probleme la tăiat ghearele, că face lucruri doar ca să (se) amuze și așteaptă reacții, că știe semnul că e loc de ea cînd vede un om cu o carte în brațe, de parcă ar fi conștientă de succesul pozelor de cititori cu pisici de pe social media. Dacă se poate spune așa, cred că am crescut-o bine, avînd în vedere că mulți afirmă că pisicile ar prelua multe dintre caracteristicile oamenilor de lîngă ele. Chiar dacă, desigur, nu e un copil. Deși asta nu te scutește de lecții nesolicitate pe care le primești pe net de la cunoscuții și necunoscuții care știu mai bine cum e să faci parenting.
Mă gîndesc la Mura ca la un foarte bun prieten, ea dă semnale că ar fi valabilă și reciproca. Petrecem timp împreună pentru că ne place una de cealaltă, avem zile cu vibe-uri diferite, cînd stăm spate-n spate pe canapea, și ne dăm voie să fim așa cum simțim nevoia, fără să ne lăsăm sufocate de momentele în care cealaltă pare că a luat-o razna.
Anca Zaharia este co-fondator al revistei Golan. Cea mai recentă carte apărută este Eu n-am trăit războiul (CDPL, 2021).
Foto: Mura
