Americanii au atacat Irakul pentru că Saddam a plagiat

Publicat în Dilema Veche nr. 190 din 27 Sep 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

După cum se poate observa, acest text este semnat de autorul lui. Ceea ce nu se observă aşa uşor este faptul că autorul lui de fapt nu are nici un drept, nu este îndreptăţit sau abilitat să îl semneze. Din două motive: (1) pentru că va susţine că furtul intelectual nu este o problemă (deci oricînd acest text poate fi utilizat de oricine) şi (2) pentru că teza autorului se poate rezuma aşa: "autorul" nu există, operele de tip intelectual sînt în fond opere colective, iar drepturile de proprietate exclusiviste (privite ca drepturi morale) sînt nejustificate. Poziţia radicală pe care mă aflu nu implică o universalizare: oricine se poate considera autor unic (şi autoritate), oricine îşi poate clama dreptul de exclusivitate asupra produsului său intelectual, oricine poate impune restricţii în utilizarea ulterioară a operei sale finite (de la adaptarea cinematografică pînă la citarea pe bloguri), orice autor poate insista ca editorii să-i respecte aceste cerinţe, orice editor poate impune ce copyright vrea pe cărţile editate de el (la fel şi în cazul producătorilor muzicali). Scopul meu va fi să pun cîteva întrebări asupra actualului sistem de protecţie a proprietăţii intelectuale şi asupra justificării sale reale sau nu. Cei care fură sînt hoţi, dar oare hoţul nu are un rol principal de regularizare a întregului sistem de tranzacţii în care ne aflăm? De ce nu toţi fură, ci numai cîţiva? De ce să îl blamăm pe hoţ, cerîndu-i plata daunelor, în loc să-l punem la o masă a negocierii cu "autorul" lezat? Cu ce este mai vinovat un hoţ, iar autorul mai inocent? Întrebările mele nu sînt de fapt ale mele, ci o adaptare mascată a unor idei care i-au adus lui Ronald Coase Premiul Nobel în 1991. Faptul că le utilizez acum e rezultatul unor cursuri ţinute de profesori în timpul facultăţii. Şi a unor cărţi şi articole citite atunci. Cărţile au fost editate de anumiţi editori (care probabil au intervenit într-o formă sau alta), articolele apărute în reviste academice au fost citite de alţi specialişti şi criticate (sistemul de peer-review), autorul şi-a rafinat în timp argumentele. Aceste cărţi şi articole au fost accesibile pentru că cineva le-a indexat, probabil nişte bibliotecari. Care şi ei au apelat ori la indexul Dewey, ori la Rameau, iar aceste lucruri le-au învăţat, la rîndul lor, de la profesori, care... Ideea pe care o susţin este că ceea ce citiţi nu poate fi cu siguranţă doar forma ideilor mele, ci un rezultat al unei reţele de informaţii şi cunoaştere, care se întinde infinit şi colectiv, atît în timp, cît şi în diverse domenii. Atunci, moral, toţi aceştia (să zicem de la Dewey la mine, dar să nu uităm cititorul, care face o lectură activă, deci produce o nouă operă) au un drept asupra textului publicat în Dilema veche. Cel care semnează nu este decît o mică parte dintr-un lanţ infinit de "autori" şi producători de cunoaştere. Dacă cineva va plagia acest text, cred că va trebui să-l tîrăsc prin tribunale nu numai eu, ci toate persoanele implicate în proces. Desigur, se poate contraargumenta că ceea ce citiţi e de fapt o formă, o expresie a unor idei asupra cărora nu se poate stabili o paternitate clară, dar că această expresie îmi este specifică şi că dreptul de autor pe ea o protejează. Să nu ne grăbim. Stilul, fineţea argumentării (dacă ea ar exista), alternanţa plăcută a explicării conceptelor cu pasajele narative, îndemînarea tip poesis-techne, poate sofistica bine temperată şi alte calităţi eseistice - adică expresia - nu sînt nici ele un produs al autorului, ci tot al unei reţele de cunoaştere. Fără Aristotel, Sfîntul Augustin şi Austin, mai scriam eu acest text aşa? Fără manualele de stil, fără dicţionare şi infinitele discuţii cu î sau â, mai puteam vorbi de aceeaşi expresie? În acest moment există, printre altele, două teorii-model care propun justificări ale proprietăţii intelectuale. Prima este cea neo-utilitaristă, în care caracteristicile produselor intelectuale sînt (1) replicabilitatea şi (2) non-rivalitatea combinată cu non-exclusivitatea (oricine are acces la bun şi nu se pot exclude indivizii de la a beneficia de acel bun). Combinaţia acestor două caracteristici provoacă prejudicii creatorilor, care nu-şi vor recupera "costurile de expresie". Cei care copiază au de suportat doar un "cost de producţie", care e egal cu zero (sau aproape egal). Soluţia propusă este acordarea de drepturi exclusive de copiere (pentru o perioadă limitată) producătorilor sau creatorilor. Un alt argument în favoarea trademark-ului sau copyright-ului are două părţi: (1) reducerea "costurilor de căutare" (e mai uşor să cumperi o cutie de cereale de marcă, decît să stai să analizezi toate celelalte cutii din supermarket şi să compari ingrediente şi preţuri) şi (2) stimulează producătorii în fabricarea de produse de calitate şi în prestarea de servicii bune care să confirme standardele înalte ale mărcii respective. De obicei, utilitariştii nu fac o distincţie tare între producător şi consumator. În acest cadru teoretic, fiecare trebuie să-şi maximizeze ceva: ori plăcerea de a găsi un produs/serviciu bun în timp scurt, ori profitul, adică să atingă întotdeauna standardele. Modelul utilitarist se poate descrie aşa: drepturile de proprietate intelectuală maximizează beneficiile, de ambele părţi ale "baricadei", şi măresc bunăstarea socială. A doua teorie, a valorii-muncă, are origini în textele lui John Locke: orice persoană care munceşte folosind resursele aflate "în comun" are un drept natural de proprietate asupra rezultatelor eforturilor sale. A doua asumpţie (metodologică): trebuie observat gradul în care resursele "în comun" sînt materiale brute (fenomene, concepte etc.) şi gradul în care intervenţia creatoare contribuie la valoarea finală a produsului intelectual. Pentru drepturile morale, această teorie e specifică. Marea bătălie se dă astăzi pe aceste bunuri comune: lupta dintre Wikipedia şi Enciclopedia Britanică, cea dintre open source/open access şi cunoaşterea-proprietar (ca în cazul brevetelor pentru pastile). Unii vor prefera să creadă că intervenţia creatoare e mult mai importantă decît resursele. Vor spune că nu contează acea reţea de cunoaştere, că nu putem să fim conectaţi, ci atomizaţi în actul creator. Că orice am prelua din fondul comun, nu sîntem obligaţi să-i întoarcem lui nimic. Cu alte cuvinte, munca (efortul depus, costurile de oportunitate etc.) face opera individuală şi individualizabilă. "Dar de ce să nu fie contopirea a ceea ce posed cu ceea ce nu posed o modalitate de a pierde ceea ce posed, şi nu de a cîştiga ceea ce nu posed?" - se întreba libertarianul Robert Nozick. O bună întrebare care mă plasează critic în tabăra celor care cred că astăzi intervenţia creatoare e aproape minimă, că actul creaţiei e mai degrabă un act colectiv, iar a cere drepturi exclusiviste nu e justificat. Hoţul intelectual - plagiatorul - e, conform acestor două teorii, un autor care nu creează. Un autor plasat într-un lanţ (plagiatorul munceşte la fel de mult ca un creator: trebuie să găsească acel text necunoscut pentru plagiere, într-o limbă suspectă, care să nu-l deconspire) în care fiecare îşi maximizează ceva - în cazul lui, un profit. E un autor care nu scrie, dar transcrie, un autor care înţelege cît de important e să fii într-o reţea de semne şi mai ales cît de fragmentată şi greu de dovedit e astăzi creativitatea. El se alătură unui act colectiv de transmitere a unor cunoştinţe. Cînd semnează, el o face neasumat. El nu va suferi ca autor înfrîngerea de a fi descoperit. Poate va pierde un statut care oricum nu-l interesa. Cînd am propus "negocierea" plagiator-autor era o idee cu scop terapeutic: în viitorul apropiat şi digital va conta din ce în ce mai puţin cine deţine vreun drept asupra cunoaşterii sau artelor, ci vor învinge cei care vor şti să-şi aducă "publicul" cît mai intens în actul creativ, cei care vor oferi platforma pentru opere colective. Plagiatorii vor fi primii care vor dispărea din schemă în momentul în care nimeni nu va mai avea drepturi asupra expresiei sau ideilor. Într-o lume de creatori fără autoritate, plagiatul nu va mai exista.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

monument bacainti
Monumente din Ardeal, vândute ilegal unei fundații din Ungaria. Notarul a desființat documentul
Cazul controversat al cumpărării unui ansamblu format din trei monumente istorice din satul Băcăinți, județul Alba, de către o fundaţie din Ungaria, a fost elucidat. Notarul a anulat tranzacția.
Centrala nucleară de la Zaporojie FOTO Profimedia
Directorul centralei nucleare din Zaporojie, răpit de forțele ruse, a fost eliberat
Directorul general al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AEIA), Rafael Grossi, a anunțat, luni, pe pagina sa de Twitter că șeful centralei nucleare Zaporojie a fost eliberat.
calinic si balasoiu 01 foto arhiepiscopia argesului jpg
Arhiepiscopul Calinic, reacție în cazul deputatului Bălășoiu, exclus de PSD după un scandal sexual FOTO
Exclus din PSD după ce ar fi apărut în mai multe imagini dezbrăcat alături de un tânăr, deputatul Aurel Bălășoiu a fost exclus și din Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului.

HIstoria.ro

image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.
image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia