Americanii au atacat Irakul pentru că Saddam a plagiat

După cum se poate observa, acest text este semnat de autorul lui. Ceea ce nu se observă aşa uşor este faptul că autorul lui de fapt nu are nici un drept, nu este îndreptăţit sau abilitat să îl semneze. Din două motive: (1) pentru că va susţine că furtul intelectual nu este o problemă (deci oricînd acest text poate fi utilizat de oricine) şi (2) pentru că teza autorului se poate rezuma aşa: "autorul" nu există, operele de tip intelectual sînt în fond opere colective, iar drepturile de proprietate exclusiviste (privite ca drepturi morale) sînt nejustificate. Poziţia radicală pe care mă aflu nu implică o universalizare: oricine se poate considera autor unic (şi autoritate), oricine îşi poate clama dreptul de exclusivitate asupra produsului său intelectual, oricine poate impune restricţii în utilizarea ulterioară a operei sale finite (de la adaptarea cinematografică pînă la citarea pe bloguri), orice autor poate insista ca editorii să-i respecte aceste cerinţe, orice editor poate impune ce copyright vrea pe cărţile editate de el (la fel şi în cazul producătorilor muzicali). Scopul meu va fi să pun cîteva întrebări asupra actualului sistem de protecţie a proprietăţii intelectuale şi asupra justificării sale reale sau nu. Cei care fură sînt hoţi, dar oare hoţul nu are un rol principal de regularizare a întregului sistem de tranzacţii în care ne aflăm? De ce nu toţi fură, ci numai cîţiva? De ce să îl blamăm pe hoţ, cerîndu-i plata daunelor, în loc să-l punem la o masă a negocierii cu "autorul" lezat? Cu ce este mai vinovat un hoţ, iar autorul mai inocent? Întrebările mele nu sînt de fapt ale mele, ci o adaptare mascată a unor idei care i-au adus lui Ronald Coase Premiul Nobel în 1991. Faptul că le utilizez acum e rezultatul unor cursuri ţinute de profesori în timpul facultăţii. Şi a unor cărţi şi articole citite atunci. Cărţile au fost editate de anumiţi editori (care probabil au intervenit într-o formă sau alta), articolele apărute în reviste academice au fost citite de alţi specialişti şi criticate (sistemul de peer-review), autorul şi-a rafinat în timp argumentele. Aceste cărţi şi articole au fost accesibile pentru că cineva le-a indexat, probabil nişte bibliotecari. Care şi ei au apelat ori la indexul Dewey, ori la Rameau, iar aceste lucruri le-au învăţat, la rîndul lor, de la profesori, care... Ideea pe care o susţin este că ceea ce citiţi nu poate fi cu siguranţă doar forma ideilor mele, ci un rezultat al unei reţele de informaţii şi cunoaştere, care se întinde infinit şi colectiv, atît în timp, cît şi în diverse domenii. Atunci, moral, toţi aceştia (să zicem de la Dewey la mine, dar să nu uităm cititorul, care face o lectură activă, deci produce o nouă operă) au un drept asupra textului publicat în Dilema veche. Cel care semnează nu este decît o mică parte dintr-un lanţ infinit de "autori" şi producători de cunoaştere. Dacă cineva va plagia acest text, cred că va trebui să-l tîrăsc prin tribunale nu numai eu, ci toate persoanele implicate în proces. Desigur, se poate contraargumenta că ceea ce citiţi e de fapt o formă, o expresie a unor idei asupra cărora nu se poate stabili o paternitate clară, dar că această expresie îmi este specifică şi că dreptul de autor pe ea o protejează. Să nu ne grăbim. Stilul, fineţea argumentării (dacă ea ar exista), alternanţa plăcută a explicării conceptelor cu pasajele narative, îndemînarea tip poesis-techne, poate sofistica bine temperată şi alte calităţi eseistice - adică expresia - nu sînt nici ele un produs al autorului, ci tot al unei reţele de cunoaştere. Fără Aristotel, Sfîntul Augustin şi Austin, mai scriam eu acest text aşa? Fără manualele de stil, fără dicţionare şi infinitele discuţii cu î sau â, mai puteam vorbi de aceeaşi expresie? În acest moment există, printre altele, două teorii-model care propun justificări ale proprietăţii intelectuale. Prima este cea neo-utilitaristă, în care caracteristicile produselor intelectuale sînt (1) replicabilitatea şi (2) non-rivalitatea combinată cu non-exclusivitatea (oricine are acces la bun şi nu se pot exclude indivizii de la a beneficia de acel bun). Combinaţia acestor două caracteristici provoacă prejudicii creatorilor, care nu-şi vor recupera "costurile de expresie". Cei care copiază au de suportat doar un "cost de producţie", care e egal cu zero (sau aproape egal). Soluţia propusă este acordarea de drepturi exclusive de copiere (pentru o perioadă limitată) producătorilor sau creatorilor. Un alt argument în favoarea trademark-ului sau copyright-ului are două părţi: (1) reducerea "costurilor de căutare" (e mai uşor să cumperi o cutie de cereale de marcă, decît să stai să analizezi toate celelalte cutii din supermarket şi să compari ingrediente şi preţuri) şi (2) stimulează producătorii în fabricarea de produse de calitate şi în prestarea de servicii bune care să confirme standardele înalte ale mărcii respective. De obicei, utilitariştii nu fac o distincţie tare între producător şi consumator. În acest cadru teoretic, fiecare trebuie să-şi maximizeze ceva: ori plăcerea de a găsi un produs/serviciu bun în timp scurt, ori profitul, adică să atingă întotdeauna standardele. Modelul utilitarist se poate descrie aşa: drepturile de proprietate intelectuală maximizează beneficiile, de ambele părţi ale "baricadei", şi măresc bunăstarea socială. A doua teorie, a valorii-muncă, are origini în textele lui John Locke: orice persoană care munceşte folosind resursele aflate "în comun" are un drept natural de proprietate asupra rezultatelor eforturilor sale. A doua asumpţie (metodologică): trebuie observat gradul în care resursele "în comun" sînt materiale brute (fenomene, concepte etc.) şi gradul în care intervenţia creatoare contribuie la valoarea finală a produsului intelectual. Pentru drepturile morale, această teorie e specifică. Marea bătălie se dă astăzi pe aceste bunuri comune: lupta dintre Wikipedia şi Enciclopedia Britanică, cea dintre open source/open access şi cunoaşterea-proprietar (ca în cazul brevetelor pentru pastile). Unii vor prefera să creadă că intervenţia creatoare e mult mai importantă decît resursele. Vor spune că nu contează acea reţea de cunoaştere, că nu putem să fim conectaţi, ci atomizaţi în actul creator. Că orice am prelua din fondul comun, nu sîntem obligaţi să-i întoarcem lui nimic. Cu alte cuvinte, munca (efortul depus, costurile de oportunitate etc.) face opera individuală şi individualizabilă. "Dar de ce să nu fie contopirea a ceea ce posed cu ceea ce nu posed o modalitate de a pierde ceea ce posed, şi nu de a cîştiga ceea ce nu posed?" - se întreba libertarianul Robert Nozick. O bună întrebare care mă plasează critic în tabăra celor care cred că astăzi intervenţia creatoare e aproape minimă, că actul creaţiei e mai degrabă un act colectiv, iar a cere drepturi exclusiviste nu e justificat. Hoţul intelectual - plagiatorul - e, conform acestor două teorii, un autor care nu creează. Un autor plasat într-un lanţ (plagiatorul munceşte la fel de mult ca un creator: trebuie să găsească acel text necunoscut pentru plagiere, într-o limbă suspectă, care să nu-l deconspire) în care fiecare îşi maximizează ceva - în cazul lui, un profit. E un autor care nu scrie, dar transcrie, un autor care înţelege cît de important e să fii într-o reţea de semne şi mai ales cît de fragmentată şi greu de dovedit e astăzi creativitatea. El se alătură unui act colectiv de transmitere a unor cunoştinţe. Cînd semnează, el o face neasumat. El nu va suferi ca autor înfrîngerea de a fi descoperit. Poate va pierde un statut care oricum nu-l interesa. Cînd am propus "negocierea" plagiator-autor era o idee cu scop terapeutic: în viitorul apropiat şi digital va conta din ce în ce mai puţin cine deţine vreun drept asupra cunoaşterii sau artelor, ci vor învinge cei care vor şti să-şi aducă "publicul" cît mai intens în actul creativ, cei care vor oferi platforma pentru opere colective. Plagiatorii vor fi primii care vor dispărea din schemă în momentul în care nimeni nu va mai avea drepturi asupra expresiei sau ideilor. Într-o lume de creatori fără autoritate, plagiatul nu va mai exista.