Ambivalența frontierelor
Zidul chinezesc… sublim și blestemat.
Lu Xun
În secolul I, Hadrian a decis construirea unui zid, la nivelul Scoției de azi, pentru a afirma că nici chiar Imperiul Roman nu putea fi infinit, că trebuia să aibă o margine desenată. Mircea Eliade afirma că „întinderea doar prin delimitare devine teritoriu”. Și astfel se constituie un spațiu ce se plasează sub autoritatea unei puteri. Frontiera contribuie la concentrarea unei identități și, în acest sens, își afirmă legitimitatea și totodată facilitează exercițiul politic. Exasperarea frontierei e Zidul. Nimic mai agresiv decît frontiera zidită care se justifică prin motive identitare și defensive: uniune interioară și protecție contra inamicului exterior. Emblematică e cea care se întinde de-a lungul a 8.000 de kilometri, Zidul chinezesc. El constrînge și securizează. „Sublim și blestemat” – ambiguitate congenitală a frontierelor zidite. Ceea ce, pe vremuri imperiale, se dezvolta nemăsurat în Extremul Orient se impune ca agresiv și flagrant politic sub regimul de ocupație sovietică. Zidul de la Berlin a fost decis și impus de Hrușciov pentru a face opacă separația Germaniei între Est și Vest. Frontiera ca intimidare și interdicție de traversare. Numeroși sînt tinerii ce aveau să fie tentați, cu prețul vieții, să escaladeze Zidul comunist. Între cele două Corei, un alt zid e afirmația explicită a unei separații „politice“ de nedepășit: el consacră divizarea nației. Frontieră între sine și sine. Alte frontiere zidite rănesc și ele, ca expresie a unor insuportabile decizii politice. Explicit e Zidul între America și Mexic pe care Trump vrea să-l extindă și să-l militarizeze. În Israel, un alt zid, nu al Plîngerii, ci al separării de Palestina, e subiect de polemică. El se afiliază aceleiași logici. Există frontiere zidite și în inima unui oraș, Belfast, a unei insule, Ciprul… Zidul disociază comunități și nații pe un fond de refuz și de excludere a celuilalt. Zidul e o exasperare a frontierei. Azi, aceste frontiere zidite își au ca revers ceea ce am putea defini ca „frontiere lichide“. Frontiere suspendate, fluide și libere, frontiere ale încrederii în celălalt, frontiere cîștigate pe fond de pace. Frontiere lipsite de orice interdicții, frontiere ale păcii marcate de destinderea ce a urmat Războiului Rece. Frontiere postcomuniste, democratice și, să spunem, generaționale. În acest spirit s-au creat organisme umanitare definite ca „fără frontiere”, organisme de intervenție medicală, socială în lume. Reprezentanții lor nu disting teritorial spațiile unde decid să acționeze. Un umanism generalizat îi animă.
Dar mitul frontierelor lichide e deranjant prin exces. Fără frontiere devin „cetățean al lumii”, entitate anonimă lipsită de apartenență „frontalieră“. Frontierele lichide sînt consecința „globalizării”, cu tot ce comportă ea ca absență a diferenței specifice. Această amprentă identitară dispare într-o lume planetară. Ea se șterge într-o lume ce vrea să suspende separațiile. Consecință a „mondializării” refractare la diferențiere. Frontierele zidite, frontierele lichide – două extreme ireconciliabile.
Frontierele se înscriu pe hartă pentru a defini un teritoriu. Totul depinde de maniera de a le trata. János Kádár, la începutul anilor ʼ50, a făcut turul Ungariei însoțit de moaștele Sfîntului Ștefan, patronul țării, pentru a amini retoric conturul astfel bine desemnat. Comunismul a închis frontierele și noi le-am resimțit sufocarea. Cît am visat să le traversăm! Frontiere opace. Fără supape de respirație. Cît le-am urît! Avem nevoie de frontiere pentru a aparține unei entități, pentru a ne înrădăcina, pentru a nu dispărea într-o magmă difuză. Frontiere mintale, frontiere asumate ca frontiere, aș spune, de apartenență.
Frontierele sînt însă azi dilema lumii în fața fenomenelor de migrație. Ungaria, Polonia le-au închis, Germania le-a deschis printr-un gest de răscumpărare față de atrocitățile trecute. Din nou, ambiguitatea survine. Să le apărăm, să le negăm? Să le „zidim” sau să le menținem „lichide”? Mereu, extremele!
În Ungaria, cu puțin înaintea căderii comunismului, s-a deschis frontiera spre Austria. Semn simbolic. În Germania, căderea Zidului a marcat suprimarea fracturii ce diviza Berlinul. În Coreea, însă, a fost bombardat recent monumentul consacrat, la frontieră, colaborării dintre Sud și Nord. În Israel, lupta pentru frontiere, niciodată strict precizate, continuă. Frontiere mobile.
Relația cu frontierele depinde și de inventivitatea tratării lor. Într-o zi, bulibașa s-a prezentat la miliție ca să ceară un pașaport pentru a se duce la o mare sărbătoare în sudul Franței. După vreo trei luni a fost chemat pentru a i se spune că i s-a aprobat cererea. El a răspuns: „Oho, am fost deja și ne-am și întors”. Frontieră poroasă pentru ei. Etanșă pentru noi.
Frontiera mi-a revelat situația dramatică din țară, cînd la Paris am aflat că celebra Nadia Comăneci a trecut pe jos frontiera, pe undeva prin Banat. Frontiera ca test extrem al nevoii irepresibile de evadare.
Azi, „virusul comunist” a închis frontierele și le-a reînviat constrîngerea de altădată. Și, fără să sesizeze tristețea mea, Ariane Mnouchkine, care circula, de obicei, între Bali, Japonia, Londra, mi-a spus că va rămîne vara aceasta în Franța. „Ca mine, demult, în România”, i-am răspuns. Nu mi-a perceput tristețea.
Frontierele îmi sînt necesare pentru a ști de unde vin și cine sînt.
Frontierele pot servi pentru o revenire la sine… în urma unei alegeri și nu a unei drastice decizii sanitare. Și, de aceea, din nou, le urăsc.
Indispensabile și detestabile. Ambivalență definitivă.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată este Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).
Foto: wikimedia commons
