„Am simțit mereu legătura organică dintre muzică și medicină“ – interviu cu prof. dr. Mircea PENESCU, șef de clinică la Spitalul Clinic de Nefrologie „Dr. Carol Davila” din București

Biroul doctorului Mircea Penescu evocă un om deplin. În spatele mesei de lucru pe care se găsește laptop-ul deschis, sînt rafturi vaste, pînă în tavan, în care stau ticsite tratate de nefrologie, respiră viori, sînt aliniate sute de CD-uri, te privesc icoane. Doctorul Penescu, o somitate în profesia lui, te întîmpină cu un zîmbet blajin. Te face imediat să te simți bine și nu te poți opri să te gîndești că dacă, Doamne ferește, ai vreo problemă medicală, așa ai vrea să fie doctorul la care ajungi. Am imediat intuiția că muzica are o mare influență în spațiul personal, profesional și privat al doctorului, așa că încep direct, fără întrebări „de încălzire”.

Cînd v-ați întîlnit cu muzica?

Imposibil să-mi amintesc. M-am născut cu muzică, am crescut cu muzică, de cînd mă știu am trăit înconjurat de muzică.

Dar cu Orchestra Medicilor?

Sînt membru al aceste orchestre din 1970. Aveam 18-19 ani. O bună parte din viața mea se împletește cu istoria acestei orchestre. Ea o fost creată în 1954 de un grup de mari entuziaști, printre care celebrul doctor Ermil Nichifor, alături de mulți alții – mă feresc să dau nume ca să nu jignesc pe cineva prin nedorită omisiune. Orchestra Medicilor avut o activitate constantă și susținută de atunci pînă azi. Nu a existat stagiune fără cîteva concerte pe scena Ateneului. În 1964, doctorul Nichifor a preluat bagheta și, practic, pînă în 1993-1994, el a condus orchestra, fiind un liant extraordinar între membrii ei. A fost nu doar un medic excepțional, ci și un om de o charismă și de o căldură cuceritoare. După decesul său, în 1997, noi am format Fundația „Medicina și muzica”. Lumea se schimbase și aveam nevoie de o formulă organizatorică nouă pentru a continua. Astfel, am putut avea colaborări cu muzicieni profesioniști care au ridicat nivelul orchestrei. Am putut duce ansamblul peste hotare. Am ajuns de multe ori în Italia, chiar și la Vatican, unde Orchestra Medicilor a primit Marele Premiu „I musicisti senza frontiere”. La Wezlar, în Germania, ne-am înfrățit cu o orchestră locală similară, a doctorilor. Am cîntat și la München, în faimoasa sală  Gasteig a Filarmonicii locale, sală sfințită de bagheta lui Celibidache.

Orchestra are program regulat?

În 2018 am avut 14 concerte. Și 2019 a fost un an bun. Anul acesta, în contextul pandemiei, am reușit un singur concert, pe 4 august. La inițiativa Asociației Medicale Române, am dat un concert „Medici pentru medici”, dedicat colegilor noștri care sînt în prima linie a luptei cu COVID-19. Concertul a avut loc in aer liber, pe esplanada din fața Ateneului.

Cît de mare e orchestra? Toți membrii ei sînt medici?

Orchestra funcționează pe trei paliere: cameral, semi-simfonic și simfonic. Nu toți membrii ei sînt medici, pentru că nu putem acoperi chiar toate partidele. Sîntem foarte prezenți în compartimentele de coarde (vioară, violă, violoncel, contrabas), dar în compartimentul instrumentelor de suflat, de pildă, nu stăm prea bine. În orice caz, la fiecare partidă ne întărim cu unul-doi profesioniști de mare calitate, care ne ajută enorm.

Cine vă dirijează?

După profesorul Nichifor, bagheta a fost preluată pentru o perioadă de Cristian Brâncuși. Apoi, a venit la pupitru maestrul Iosif Ion Prunner, actualul director muzical al Filarmonicii „George Enescu”. Maestrul Prunner este un muzician desăvîrșit, complex. Este cunoscut marelui public, mai ales, ca dirijor al Corului Filarmonicii „George Enescu”, dar este și dirijor de orchestră, pianist și un important animator cultural, el fiind inima Fundației care poartă numele ilustru al unchiului său, Constantin Silvestri. Sub bagheta lui, Orchestra Medicilor a crescut mult și noi îi sîntem profund recunoscători. Maestrul Prunner lucrează cu noi cu multă dedicare. Este exigent și sistematic în abordări, ceea ce ne ajută enorm.

Repetați regulat?

Cel puțin o dată pe săptămînă, iar cînd se apropie concertele, mai des.

Mai vin tinerii medici în orchestră? Aveți viitor?

Vin cu mare entuziasm. În 1970, pe cînd eram student în anul I, entuzismat de această orchestră și de atmosfera care domnea acolo, mi-am propus să identific pe toți studenții de la Medicină care știu să cînte la un instrument. Și am reușit să formăm o orchestră a studenților mediciniști. Orchestra asta a funcționat în paralel cu Orchestra Medicilor, devenindu-i un fel de pepinieră. Pe măsură ce absolveau sau ajungeau în ani mari, studenții treceau în Orchestra Medicilor. Sînt foarte impresionat să văd la tinerii medici care vin la orchestra noastră cam același entuziasm pe care îl aveam și eu. S-a creat o emulație extraordinară!

Ce repertoriu cîntați?

Destul de variat. De-a lungul anilor am cam trecut prin toate. Mergem mult pe repertoriul preclasic și clasic. Vedeți, cînd faci muzică așa cum facem noi, din pură pasiune, ai și avantaje, iar cel mai important este că nu te poate obliga nimeni ce să cînți sau ce să nu cînți. Pe vremea comunismului, cînd exista un dirijism repertorial, filarmonicile care voiau să cînte, să zicem, „Imperialul” de Beethoven (rar i se spunea așa, i se spunea sec „Concertul nr. 5”) trebuiau să servească și poemul simfonic „Prăbușirea Doftanei”. Noi n-am avut niciodată constrîngeri de acest gen. Sigur că avem limitele noastre și ținem cont de ele, altfel nu se poate. Pentru că avem prin tradiție un bun compartiment de coarde, am atacat cu bune rezultate repertoriul simfonic. Am cîntat toate simfoniile de Beethoven, inclusiv a IX-a, cu cor. Am cîntat chiar și lucruri mai dificile, precum Wagner sau Brahms. Am ajuns și la repertoriul de operă. Am colaborat cu mulți soliști profesioniști, dar și cu cîntăreți medici. De asemenea, a existat pentru mulți ani și o formație corală a medicilor. Am colaborat cu ei și trebuie să spun că atingeau un nivel muzical impresionant.

Ce specialități medicale se regăsesc în Orchestra Medicilor?

Avem membri din tot spectrul medical: interniști, chirurgi, intensiviști, medici de familie, neurologi, stomatologi, psihiatri, dermatologi...

Ați fost, iată, vreme de 50 de ani, puternic implicat în Orchestra Medicilor. În același timp, ați dezvoltat o carieră profesională impresionantă și în specialitatea dumneavoastră medicală: nefrologia. Cum de se poate să dedicați o viață muzicii și aceeași viață, tot pe de-a-ntregul, medicinei?

Ambele sînt profesiuni de vocație ce pot deveni pasiuni. Eu am simțit mereu legătura organică dintre medicină și muzică. Cred că profilul moral și psihologic pe care-l forjează muzica într-un om este profilul cel mai potrivit pentru halatul alb. Muzica este, pe de o parte, o excelentă metodă de educație, de formare. Un copil care, de pildă, începe să exerseze la pian își va dezvolta atenția distributivă și capacitatea de concentrare și de efort intelectual necesară unor activități complexe, simultane. El învață să citească o partitură pe două portative, care-i indică ce face mîna dreaptă și ce face mîna stîngă, e capabil în același timp să țină din degete un ritm, apasă și una dintre cele trei pedale, ceea ce este un fel de exercițiu tehnic al atenției și concentrării. Dar dincolo de asta, educația muzicală e o șlefuire a sufletului, a sensibilității, edifică spiritual și umanizează. Omul educat muzical are o percepție a vieții mai aparte, mai nuanțată, înțelege mai profund și mai mult. Or, pentru medic, înțelegerea cît mai cuprinzătoare și mai nuanțată a vieții în general este esențială.

Unii spun că muzica trebuie să fie predată în școală în termenii unei informații generale. Să  povestești copiilor despre mari compozitori și interpreți, să le pui să asculte muzică și gata. Alții (mai puțini, e adevărat) cred că muzica ar trebui să pătrundă în viața copilului ca o experiență mai adîncă, să fie învățat să cînte, să fie familiarizat minimal cu notele și semnele unei partituri, să poată distinge, măcar în mare, între sunete, să se apropie, cît și cum poate, de un instrument. Ca medic educat muzical la un nivel înalt, dar și ca părinte, cum vedeți lucrurile?

E greu de răspuns, mai ales acum, cînd pandemia a paralizat sisteme publice întregi, printre care și sistemul de educație. Acum, chiar sînt greu de definit reperele educației școlare în prezent și în viitor. Părerea mea este că aceste materii care erau, demult, numite „dexterități” și care sînt socotite de mulți un fel de balast al actului de învățămînt – muzica, desenul, sportul, unii adaugă și religia – sînt materii de primă importanță! E o imensă greșeală că ele sînt tratate drept materii periferice. Sigur că educația muzicală din școlile non-vocaționale nu este un antrenament spre performanță. Dar oamenii nu cresc doar pentru performanțe. Să înveți cîntece, să înveți să intonezi, să cînți într-un cor alături de alți copii dacă nu ai acces la un instrument – toate acestea sînt de o importanță formidabilă în edificarea unui om civilizat. Adaug aici și elementele de cultură generală, informațiile despre compozitori, despre marii compozitori români în cazul nostru. Eu nu cred că poți face performanță într-o profesie, oricare ar fi ea, fără un temei de cultură generală serioasă. Cel puțin, nu în medicină.

Mărturisesc aici și experiența mea personală: cam toți medicii cu performanțe profesionale pe care îi cunosc sînt melomani.

Așa este, concentrația melomanilor în profesia medicală e foarte mare. Nu cunosc deloc situația altor profesii, dar proporția melomanilor în corpul medical este covîrșitoare. Muzica ne însoțește ca un fel de ghid profesional subtil. În mai toate cabinetele medicale auzi în surdină muzică, de cele mai multe ori clasică. Muzica atinge niște senzori oculți ai ființei omenești care contribuie foarte mult la calitatea actului medical. Muzica ajută enorm nu doar pe pacient – se știe despre meloterapie încă din vremea lui Hipocrat –, dar și pe medic. Toată lumea știe că există această metodă de psihoterapie prin muzică ce ajută mult la procesul de însănătoșire, de regăsire a echilibrului interior al omului cînd acesta este stricat de o boală. Medicul înțelege bine această contribuție a muzicii la însănătoșire doar dacă el însuși participă. Muzica îl limpezește pe medic, îl așază mai bine, mai echilibrat, mai lucid și mai sigur pe el în raport cu boala care l-a cuprins pe pacient.

Marele dezavantaj al muzicii, aș zice, este că pare inutilă unor spirite superficiale. Cineva v-ar putea spune așa: dumneavoastră, domnule doctor Penescu, ați ajuns să aveți o cunoaștere atît de profundă a medicinei și, în special, a rinichiului pentru că ați citit tratate de specialitate, ați mers la congrese, ați făcut cercetare, ați acumulat o experiență la patul bolnavului muncind decenii etc. Nu există nici o legătură între profesionalismul dumneavoastră și muzica pe care o faceți cu atîta pasiune.

La o primă vedere, superficială, cum spuneți, așa este. Nu e nici o legătură. Dar în realitate există o legătură foarte puternică. Devii un medic bun, un medic care poate vindeca oameni doar dacă ajungi să cunoști omenescul în toată complexitatea lui. Sigur că studiind și practicînd ajungi să știi multe despre cum sînt alcătuite și cum funcționează organele interne, despre metode de tratament din ce în ce mai sofisticate și, mai ales, dobîndești experiență. Dar încă nu ești un medic bun. Pentru că în fața mea nu vine rinichiul bolnav, ci vine un pacient cu o boală de rinichi. Eu tratez pacientul. Și el este simultan o anatomie și un suflet, cu grijile lui, cu munca lui, cu viața lui de zi cu zi, cu neîmplinirile și împlinirile lui din mediul cultural de unde vine. Cunoașterea și comunicarea cu pacientul vin din exercițiul culturii generale. Cu cît e mai vastă și mai solidă cultura sa generală, cu atît medicul are capacitatea de a-l inspira pe bolnav spre însănătoșire.

Este vorba despre încrederea pe care medicul o inspiră pacientului...

Un om bolnav își simte suferința ca pe o sumă de semnale interne care-i dau dureri, stări de oboseală, de depresie, dar mai ales de panică. Oamenii bolnavi sînt anxioși. Or, asta le creează o anume predispoziție sufletească și mentală pe care medicul o poate îmbunătăți stabilind o relație de încredere, o relație inspirațională cu pacientul. E esențial să știi carte, să ai experiență, să cunoști tot ce-i mai nou în domeniu tău, dar curajul și încrederea le poți da pacientului numai printr-o comunicare sinceră, onestă, pe care el o poate înțelege. Nivelul de înțelegere și de spiritualitate diferă mult de la pacient la pacient. Cum să poată medicul cunoaște și accesa aceste niveluri diferite dacă nu are o cultură generală? Muzica te deschide către toate aceste tipuri de sensibilitate și de intelectualitate, îți educă empatia și îți dezvoltă capacitatea de a înțelege. Așa cum medicul scanează pacientul sub toate aspectele, de la cele organice la cele sufletești, și pacientul ține sub lupă medicul. Cînd vede halatul alb, pacientul se deschide imediat, dar se și plasează în stare de alertă întrebîndu-se: acest medic mă poate ajuta sau nu? Vede el toate laturile suferinței mele? Boala are o parte foarte concretă, identificabilă și măsurabilă, care contribuie cam 60% la suferința bolnavului, și o parte indefinibilă, aproape imposibil de măsurat, care contribuie cam 40% la suferință, anume teama de durere, de necunoscut, de viitor, de moarte. Or, medicul are în față tot acest amestec între cuantificabil și necuantificabil omenesc. Contribuția unei educații muzicale la dezvoltarea capacității de cunoaștere a acestui întreg ansamblu al suferinței este enormă. Aș spune că fără muzică, fără literatură, fără arte în general, oamenii nu-și pot înțelege semenii. Cum să fii medic fără să-ți înțelegi aproapele?

Societatea acordă profesiei noastre un mare grad de respectabilitate. E drept, uneori nejustificat. Există și printre medici oameni care nu se ridică deloc la înălțimea exigențelor acestei minunate profesii. Dar, în general, oamenii ne acordă mult respect. În cazul medicilor, respectul este un amestec de încredere și speranță că, la momente grele, sîntem acolo și știm ce avem de făcut. Acestui respect, acestui privilegiu ar trebui să-i răspundem înzecit și abia atunci se cheamă că ne facem datoria. Dar ca să răspunzi acestui respect social trebuie să înțelegi de ce ți se acordă, iar ca să înțelegi este absolut necesar să ai o solidă educație umanistă, în care muzica este un element primordial.

Părinții vor să-și vadă copiii reușind în viață, în orice profesie vor fi să fie. Acum, ei văd așa: dacă nu te faci muzician, ora de muzică mai degrabă te împiedică să înveți materiile importante pentru viitoarea profesie.

Eu cred că idealul tuturor părinților este să-și vadă copiii oameni întregi. Eu nu cred că poți fi cu adevărat bun într-o profesie, oricare ar fi ea – economist, IT-ist, jurist, inginer, de medic nu mai vorbesc pentru că aici chiar știu cum stau lucrurile – fără o educație care să vizeze completitudinea. Să știi cît mai mult din toate domeniile este calea cea mai bună pentru buna specializare, oricare ar fi ea. Or, muzica nu doar că nu poate lipsi dintr-o asemenea educație, dar ea stă la baza acestui gen de educație. Școala trebuie să educe complex, nu unilateral. Chiar dacă părinții duc copiii la ore nesfîrșite de meditații pe o anumită direcție, școala trebuie să dea educația lor generală. Cultura generală împlinește complexitatea omenească fără de care omul decade. Societatea este un mare mecanism, dar nu e un mecanism de roți dințate. Relațiile dintre oameni sînt complicate, se derulează natural pe multe paliere și cheia funcționării acestui sistem este comunicarea. Să știi ce să spui, să știi ce să asculți. Or, asta nu se poate face decît dacă școala te educă multilateral. Profesiunea ți-o alegi, i te dedici, studiezi, practici. Dar nu vei ajunge niciodată să faci cu adevărat performanță dacă nu ai o educație intelectuală și morală solidă. Iar muzica educă nu doar estetic, ci și moral. E civilizație!

interviu de Sever VOINESCU