Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului

Strîngeau bani, cu liceul, să meargă la București. La un spectacol de operă. Oricare. Pentru că nu văzuseră niciodată operă în orașul capitală de județ. Craiova e chiar capitală regională istorică, la o adică, cu teatru național și muzee tot naționale.

Diferența față de adolescenții dintr-o comună sau orășel mic spre mediu e că pur și simplu ei nici măcar nu-și imaginează că și-ar putea dori să vadă operă. Deja e un truism să constați că accesul la consum convențional de artă și cultură (ceea ce se oferă sub forma muzeelor, a galeriilor, teatrelor etc.) e ca și inexistent în afara celor cîteva mari orașe și foarte la întîmplare în alte locuri (de pildă, există teatru public la Bîrlad, dar nu în capitala de județ Vaslui). Și cu toate astea, pentru actuala generație (și viitoarele) de adolescenți din colțurile uitate ale țării, consumul cultural există – s-a schimbat doar ce se consumă, cum se consumă, unde se consumă. A, și definiția culturii.

Și putem avea multe discuții în ce măsură montajele video de Internet, videoclipurile, Tik-Tok-ul și Instagramul, munții de fotografii pe care le facem și le împrăștiem cu toții pe toate căile virtuale reprezintă forme de expresie artistică. Însă e (sper) indiscutabil că toate aceste manifestări reprezintă tipuri de comunicare vizuală care folosesc, conștient sau inconștient, limbaje ale imaginii comune artei se cer decodate cu exact aceleași instrumente precum arta. La fel precum arta, lucrează cu uriașul potențial al imaginii de a naște emoție, de a genera cunoaștere și de a manipula prin emoție. Și la fel precum cultura, în sensul ei clasic-restrictiv, formează gîndire, percepții ale lumii și seturi de valori. Fără legătură cu frumusețea și, adeseori, fără legătură cu gustul (el însuși, o noțiune cu un conținut foarte variabil în timp și spațiu) în sens estetic, dar în simbioză cu nevoia de a putea interpreta liber o lume tot mai dependentă de imagine.

Defazări și cezuri

Totuși. Prin „educație vizuală”, în zilele noastre, sistemul de învățămînt de la noi înțelege fostul „desen” – vechea materie la care cei mai văduviți de talente artistice își mobilizau rudele mai dotate în materie să producă diverse încercări picturale și toată lumea primea 9 sau 10, să nu strice mediile –, devenită, în timp, „educație plastică”, „dezvoltare de competențe” pentru „crearea de produse artistice, purtătoare de mesaj” (adică nou-limba pentru același „să-nvățăm să desenăm”).

Iar defazarea față de lumea în care trăim cu toții (de zeci de ani, de altfel) e vizibilă în însăși denumirea materiei, în termenul „plastic” – în condițiile în care mediile de producție artistică s-au diversificat atît de mult, iar tehnologiile legate de imagine sînt atît de omniprezente, încît e de-a dreptul ridicolă ideea că ceea ce învață la școală adolescenții de clasa a VIII-a este să facă sînt naturi statice în creion și culoare. (Da, în programă apare și expresia „educație vizuală”, dar tot xilogravură etc. este.) Paradoxul fiind nu că desenul artistic nu e o abilitate pe care s-o deprinzi doar prin efort și învățare, ci că, în multe cazuri, acești adolescenți nu au cum sau unde vedea în carne și oase vreo expoziție de pictură și, în schimb, consumă, de pildă, fotografie și design de jocuri video pe pîine. Care le formează și privirea, și gustul, independent de naturile moarte și practica punctului de la școală, printre altele tocmai pentru că percep o distanță între artă și imaginile la care sînt expuși cotidian.

Această cezură totală între ceea ce este cauționat de autoritate (cea școlară) și ceea ce e cultura internă a mediului generațional și social face ca și orice va fi avut legătură cu decodarea critică a imaginii artistice la nivel educațional să fie instinctiv respins cînd vine vorba de imagini din alt spectru.

Unul dintre motivele pentru care desprinderea de modelele formative tradiționale este, în școala românească, precum și în cultura de la noi, atît de dificilă are de-a face cu un fel de spirit recuperatoriu întins pe o durată prea mare în timp, calculînd de la Revoluție încoace. Inapetența regimului ceaușist pentru cultura înaltă/profesionistă, instrumentalizare politică a artei, tratamentul pe picior de egalitate (artistică și ca rol social) al practicilor artistice profesioniste și al celor de amatori au lăsat loc, post-1989, unui sentiment al revanșei necesare: repunerea culturii înalte și profesioniste (în sensuri extrem de normative și bazate pe achiziții, inclusiv comportamentale ale publicului: „La vernisaj ne îmbrăcăm frumos și nu vorbim tare!”) în poziția centrală și de recunoaștere din care fusese decăzută.

Doar că, cît se poate de predictibil, asta n-a condus la vasta răspîndire, din București pînă-n ultimul cătun, a culturii înalte, ci dimpotrivă, la deconectarea totală dintre discursurile oficiale și culturile de nișă/formele artistice indezirabile formal. Într-un univers al interacțiunilor sociale în care imaginea e dominantă, noile generații sînt ținute să deprindă decodarea de imagini la colțul blocului și din învățăturile bătrînilor (adică ale celor cu doi-trei ani mai mari) – adică să rămînă, eventual pentru totdeauna, captivi.

Sînt o mînă de organizații – mai ales din zona filmului, cu care educația vizuală se învecinează (la fel cum artele vizuale au fost contaminate de video și cinema) – care lucrează de ani de zile la formarea cadrelor didactice pentru a preda ceea ce am putea numi, în cel mai larg sens, „educație despre imagine” (statică sau în mișcare). La fel ca toate inițiativele independente, acest demers a depins și depinde de caracterul voluntar al participării în proiect: astfel de formări au loc în orașe mari sau în școli cu minți deschise. Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare (metafora e la alegerea fiecăruia). Paradigma e de schimbat în ansamblul școlii.

Nu e nimic natural în imaginea captată, reprodusă ori reconstituită, fixă ori în mișcare (în pictură, sculptură, fotografie, filmare, video montat, realitate augmentată). Însăși producerea unei imagini presupune, fie și neasumat, un tip de „montaj”. Iar a cunoaște, la modul critic, felul în care funcționează producția de imagine e, pînă la urmă, cu nimic mai prejos decît tehnica modelajului în lut.

Iulia Popovici este expert în politici culturale.