Afacere Roşia Montană: puncte tari şi puncte slabe
Proiectul "Roşia Montană" include, ca într-o vitrină intens luminată, toate frămîntările din economia de tranziţie românească. Suspiciuni, atacuri dure, interese obscure, un investitor dubios şi asocieri de afaceri la limita legii. Afacerea Roşia Montană începe în anul 1997. Atunci, un investitor de origine română, Frank Timiş, reuşeşte să se asocieze cu Regia naţională pentru exploatarea zăcămintelor de aur de la Roşia Montană. Aici apar primele suspiciuni. În primul rînd, Frank Timiş nu pare a fi omul potrivit pentru exploatarea aurului românesc. Cu un trecut înceţoşat, proprietar al cîtorva companii care nu au avut niciodată rezultate spectaculoase, australianul de origine română este mai degrabă un tip cu multe conexiuni în lumea politică, decît un întreprinzător serios. În al doilea rînd, contractul încheiat între Gabriel Resources (compania lui Frank Timiş) şi compania cu capital de stat a respectat principiul multor privatizări din România: iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă. Frank Timiş cotează Roşia Montană Gold Corporation la Bursa de metale preţioase din Canada şi compania se capitalizează cu cîteva zeci de milioane de dolari. Acest lucru arată că firma nu dispunea de capitalul necesar dezvoltării proiectului "Roşia Montană". În sine, acest lucru nu este antieconomic. În fond, rolul bursei este acela de a ajuta companiile să se capitalizeze. Dar ne pot pune pe gînduri două lucruri. Primul: Frank Timiş încearcă să facă proiectul "Roşia Montană" fără bani în buzunare. Al doilea: există informaţii care arată că listarea companiei la bursa din Canada s-a făcut înainte de încheierea contractului cu Regia autonomă din Deva. Ceea ce indică faptul că firma lui Frank Timiş avea o mare foame de bani. În anul 2005, Frank Timiş iese din scenă. El se retrage într-un moment delicat pentru companiile pe care le deţinea. Una dintre firmele sale investise, fără efecte comerciale notabile, sume importante în explorarea unor zăcăminte de ţiţei din Grecia. Prezenţa lui Frank Timiş în proiectul iniţial de la Roşia Montană, şi mişcările financiare riscante pe care le-a făcut mai afectează şi astăzi credibilitatea proiectului. De cealaltă parte, organizaţiile neguvernamentale, care au atacat proiectul, au avut o înverşunare exagerată, ceea ce a pus, încă de la început, sub semnul întrebării implicarea lor obiectivă şi dezinteresată. Am asistat la rafale trase din toate poziţiile. Proteste în ţară şi pe plan internaţional, festivaluri de muzică şi poezie, campanii de presă, atragerea unor lideri de opinie în aceste campanii. De fapt, a fost vorba despre folosirea unei întregi recuzite care indică existenţa unor finanţări substanţiale. Cei care au orchestrat campaniile împotriva proiectului "Roşia Montană" au avut la dispoziţie de toate, de la expunere media şi bani, pînă la maşini de lux. Totul s-a făcut însă în numele protejării mediului şi a vestigiilor arheologice din zonă. Este clar că la aceste campanii s-au ataşat oameni care au crezut doar în idei, dar la fel de limpede este faptul că au existat finanţatori din umbră care au pus umărul şi bani pentru stoparea proiectului "Roşia Montană". Care este adevărul? Trebuie abandonată exploatarea aurului la Roşia Montană sau este vorba despre un proiect viabil? Nu există un răspuns tranşant. Poate doar unul bazat pe argumente economice care pleacă inevitabil de la premisa că zăcămintele de la Roşia Montană trebuie exploatate. Ar fi absurd să ne imaginăm, în mileniul trei, că 300 de tone de aur şi 1500 de tone de argint (atît se estimează că se află la Roşia Montană) nu iau o destinaţie comercială. Dar ar trebui să fie impuse cel puţin trei condiţii pentru exploatarea zăcămîntului. În primul rînd, ar trebui să existe un investitor cu experienţă în domeniu şi cu bonitate financiară. Deja, prezenţa lui Frank Timiş a născut prea multe semne de întrebare. În al doilea rînd, ar trebui găsit un raport echitabil de parteneriat cu statul român. Cele mai recente privatizări din domeniul energetic au adus în discuţie eficienţa cu care statul decide concesiunea resurselor naturale (de exemplu, redevenţa pentru resursele energetice exploatate de Petrom OMV după privatizarea companiei). Faptul că Minvest Deva, regia autonomă care exploatează în acest moment zăcămintele de la Roşia Montană, este unul dintre cei mai mari datornici la bugetele de stat arată că ar fi potrivit un parteneriat public-privat. În al treilea rînd, exploatarea zăcămintelor de la Roşia Montană ar trebui să se facă doar în condiţiile protejării mediului înconjurător. Din acest punct de vedere, întîrzierea proiectului şi aderarea României la Uniunea Europeană (UE) se pot dovedi de bun augur. În UE, monitorizarea respectării condiţiilor de mediu va trebui să se facă mult mai strict, astfel că temerile mai mult sau mai puţin întemeiate ale organizaţiilor ecologiste ar putea fi spulberate. Roşia Montană este o afacere care necesită investiţii importante, dar care poate genera, în funcţie de cotaţia aurului, venituri de cel puţin o jumătate de miliard de dolari. Nici un stat din lume nu-şi poate permite să o ignore. Important este însă ca statul român să minimizeze punctele slabe ale afacerii Roşia Montană.
