Acel moment din an

Primele mele experiențe cu rezoluțiile s-au petrecut prin anii ’80 și au avut directă legătură cu începerea noului an școlar. Îmi promiteam mereu că o să învăț mai cu spor, iar în primele două-trei săptămîni chiar reușeam să mă țin de cuvînt, însă apoi mă luam cu lucruri mai serioase, cum ar fi fotbalul, rișca sau aventurile lui Winnetou, iar hotărîrile mele se retrăgeau discret într-un colț, așteptînd, răbdătoare, să le scot de la naftalină, la începutul următorului an școlar. Nu îmi amintesc ca în preajma revelionului să mă fi gîndit vreodată în mod special la ceva care să aducă a rezoluție, ne blagosloveam doar unii pe alții cu urări de bine, aprindeam cîteva artificii la fel de amărîte ca propria noastră soartă de ostatici ai regimului și ne culcam nu cu mult mai binedispuși decît în anul pe care tocmai îl lăsaserăm în urmă.

Mai tîrziu am aflat că obiceiul acesta vine de la americani. Iată, mi-am spus, un popor printre ale cărui obsesii se numără slăbitul, însă care-i atît de sofisticat încît, pentru a-și atinge scopul, mai întîi bate toate recordurile la obezitate.

În 1951, sociologul Isidor Thorner argumenta că rezoluțiile de an nou sînt caracteristice americanilor și că, inițial, la baza acestui fenomen care ne este astăzi atît de familiar se afla un sentiment religios specific protestanților, o înclinare a acestora înspre disciplina emoțională. Protestanții considerau că succesul material este dovada directă a favorurilor divine, drept urmare puneau accent pe munca asiduă și respingeau plăcerile lumești. Lor li se atribuie succesul capitalismului și tot ei sînt artizanii valorilor ultraconservatoare care polarizează societatea americană de astăzi.

Obiceiul lor de Anul Nou reflecta felul în care înțelegeau să își trăiască viața. În noaptea dintre ani, asistau la o slujbă religioasă, un fel de veghe în timpul căreia aveau prilejul să reflecteze asupra anului care trecuse și să își stabilească rezoluții spirituale pentru anul ce venea.

Nu este foarte clar cum și cînd s-au transformat rezoluțiile spirituale în varianta modernă, seculară, dar Thorner susține că nici nu e atît de important, așa că vă propun să îl credem pe cuvînt și să aruncăm, în schimb, o privire la tipul de rezoluții care erau în vogă în urmă cu exact 70 de ani, așa cum au fost înregistrate de un sondaj Gallup.

Cele mai comune ținteau înspre îm­bu­nătățirea caracterului, a dispoziției și controlul temperamentului. Prin contrast, pe primele locuri în 2017 sînt slăbitul și economisitul.

Cu 70 de ani în urmă, oamenii își mai doreau să meargă mai des la biserică și să petreacă mai mult timp în familie. Astăzi, ne dorim să ne trăim viața la intensitate maximă, să învățăm ceva nou și să călătorim.

Doar preocuparea pentru sănătate a rămas constantă de-a lungul timpului, iar rezoluțiile legate de greutate apar și în lista generației postbelice, dar într-o notă diferită: pe atunci, o parte dintre subiecți își propuneau să se îngrașe.

Caracterul spiritual al rezoluțiilor înregistrate de acel sondaj este la fel de evident pe cît este și caracterul secular al rezoluțiilor noastre.

Ceea ce studiul nu specifică – și aș fi fost curios să aflu – este proporția în care indivizii își atingeau scopurile propuse. Este, oare, motivația religioasă mai puternică decît cea rațională?

Înclin să cred că da, pentru un credincios pare mai riscant să îl dezamăgească pe Dumnezeu decît să se dezamăgească pe el însuși.

Dar haideți să ne îndreptăm atenția înspre cea mai comună rezoluție: slăbitul. Oare de ce a devenit lucrul acesta atît de important? Răspunsul pare evident, este o problemă de sănătate, grăsimea vine la pachet cu diabetul, cu bolile cardiovasculare și cu o mulțime de alte afecțiuni.

Lucrurile, însă, nu sînt atît de simple. Există voci care argumentează că motivul principal pentru care ne luptăm să slăbim are de-a face mai mult cu statutul social decît cu sănătatea. Corpurile suple, tonificate, semnalează într-un anumit sens un statut social superior (care vine la pachet cu privilegii mai mult sau mai puțin evidente) căci pentru a le obține e nevoie de timp și resurse, ceea ce reprezintă un lux pentru mulți dintre semenii noștri mai puțin alintați de soartă.

Prin urmare, dacă am încerca, din această perspectivă, să formulăm obiectiv raționamentul individului care vrea să slăbească, ar suna cam în felul următor: „Vreau să fiu mai suplu, să mă conformez în mai mare măsură așteptărilor sociale, în speranța de a obține mai multe avantaje“.

Însă putem vedea lucrurile și din altă perspectivă, putem înțelege lupta cu kilogramele în plus ca fiind o întreprindere spirituală. Căci o persoană suplă nu semnalează doar un posibil statut social ridicat, ci și responsabilitate și autodisciplină.

Se vorbește mult și în general depreciativ despre individualism, însă individualismul nu este un viciu, nu e un defect de caracter, ci poate fi privit ca o consecință directă a disoluției religiilor. Căci dacă nu mai există nici un etalon, noi înșine devenim etalonul.

Și, la urma urmei, de ce slăbitul ar fi mai prejos decît întărirea caracterului sau controlul temperamentului? Nu e tot o expresie a aceleiași dorințe de a fi mai buni decît în anul care a trecut? Căci este evident că, dacă reușești, îți întărești în același timp caracterul și îți îmbunătățești dispoziția. Mai ales atunci cînd nu mai ești adolescent, căci silueta de invidiat e naturală cînd ai 20 de ani, însă de la 35-40 de ani încolo, devine o slujbă cu normă întreagă să o păstrezi.

Dar cît de probabil este să reușești? Studiile ne sugerează că aproximativ 80% din cei care își fac listă de rezoluții le abandonează în primele două luni ale noului an.

Majoritatea oamenilor nu se schimbă niciodată, nici măcar atunci cînd viața lor depinde de asta, cum dovedesc statisticile avîndu-i ca subiecți pe pacienții care au suferit o operație pe inimă: 70% din ei se reîntorc la proastele obiceiuri care i-au adus pe masa de operație. Și dacă nu reușim să ne schimbăm nici măcar atunci cînd viața ne este în pericol, ce șanse au rezoluțiile noastre?

Psihologii susțin că dificultatea cu care ne schimbăm are origini evoluționiste. Sîntem ființe sociale și este important să ne putem baza pe faptul că semenii noștri își vor juca rolurile care le-au fost atribuite, altfel s-ar instala haosul. Pe vremea cînd oamenii trăiau în comunități restrînse, era vital ca vraciul tribului să nu își descopere subit vocația de trubadur, de pildă, sau războinicii să devină pacifiști, iar vînătorii vegetarieni.

Este doar o teorie și prefer, în anumite cazuri, să nu iau prea în serios psihologii. Analiza psihologică și-a pierdut pentru mine interesul în momentul în care am înțeles că omul încearcă exact emoțiile pe care crede că le încearcă. În privința rezoluțiilor, explicația mi se pare mult mai simplă: eșuăm pentru că ne stabilim, pur și simplu, țeluri nerealiste.

Concret, ca să fim capabili să eliminăm o activitate păguboasă care a devenit rutină este necesar să o înlocuim cu o altă rutină. E nevoie de timp și de multă voință, așadar. Iar voința este uneori asemănată cu un mușchi care se atrofiază dacă nu-i antrenat.

În încheiere, vă propun să privim partea pozitivă: schimbarea nu este imposibilă, este doar dificilă. Stă în puterea noastră, într-o anumită măsură, să fim artizanii propriului destin.

Cît despre mine, singura mea rezoluție este să pun pe hîrtie un plan judicios ca să scap de procrastinare. Dar mai am timp pînă pe 31 decembrie. 

Adrian Benea este sociolog.

Foto: flickr