A mușca mîna care te hrănește
Recunoștința este o emoție complexă și un derivat fundamental al capacității de a iubi. Aceasta nu poate fi descifrată fără a ne întoarce la rădăcinile ei din perioada de început a vieții, în care relația cu lumea este reprezentată de relația cu figura maternă, unicul obiect de sprijin intern și extern. Sigmund Freud a descris satisfacția bebelușului în timpul hrănirii ca fiind prima experiență de extaz și mulțumire, fundamentul pentru relațiile afective ulterioare și baza experienței fericirii și trăirii plăcerii la maturitate. Repetiția acestei experiențe satisfăcătoare creează premisele introiecției unei relații suficient de bune și hrănitoare, care stabilește temelia pentru sentimentul de recunoștință. Pentru ca acest proces să se desfășoare, este esențial ca bebelușul să primească și să integreze hrana. Așadar, el oferă afecțiune și protecție pentru „hrana” primită și beneficiază la rîndul său de iubire și protecție. Acest schimb de experiențe, alături de capacitatea de a prețui și proteja această legătură, pune bazele încrederii în sine și în propria abilitate de a-i „hrăni” pe alții. Generativitatea bazată pe generozitate și recunoștință își trage seva din acest fenomen. O persoană poate să împartă cu alții propria hrană bună sub forma competențelor proprii, propriei creativități și cunoștințelor sale în măsura în care această constelație psihică este armonios funcțională.
Deși relația primară variază în intensitate și durată de la un context de viață la altul, măsura în care rămîne netulburată ține doar parțial de circumstanțe. Un important factor perturbator este expresia propriei distructivități în forma invidiei primitive. Melanie Klein este cea care studiază aprofundat etiologia invidiei și modul în care perturbă recunoștința. În lucrarea ei de referință Invidie și recunoștință (1957) descrie modul în care invidia are și o bază constituțională în oameni și se manifestă încă de la începutul vieții, alterînd puternic relația primordială. Invidia, după Melanie Klein, „este sentimentul furios că altă persoană posedă și se bucură de ceva dezirabil, impulsul de invidie fiind cel de a lua sau de a distruge acel ceva”.
Cuvîntul „invidie” este un derivat de la verbul latin invideo care înseamnă a privi pieziș, cu răutate sau cu dispreț, a deochea sau a purta dușmănie. Invidia nu vrea doar să jefuiască pe celălalt de ceea ce este bun, ci și să pună în loc tot ceea ce este rău din sine în celălalt. Expresia lui Cicero „a aduce nefericire cu privirea care deoache” scoate în evidență caracterul proiectiv al invidiei. Aceasta este considerată, pe bună dreptate, a fi unul dintre „cele șapte păcate mortale” pentru că țintește distrugerea izvorului vieții, a capacității de a da viață și a susține viața sub forma a tot ceea ce este hrănitor, creativ și bun. Notoria zicală „a mușca mîna care te hrănește” face referire la un atac invidios asupra unei alte persoane care îți oferă ceva vital. Mutatis mutandis, este același lucru cu degradarea sînului hrănitor al mamei. Invidia este întotdeauna pe capacitatea celuilalt de a hrăni, deci de a fi creativ. În fantasmă, invidiosul trăiește ca și cum obiectul invidiei lui are ceva care nu vrea să i se dea lui și e ținut pentru sine. Invidia este cea care alimentează atacurile degradante, cu scopul de a-l desființa pe cel care este obiectul invidiei și tot ce are el de oferit. Următorul pas al acestui proces distructiv susținut de invidie este proiecția părților rele din propria persoană în persoana invidiată folosind o critică distructivă (calomnierea, defăimarea, bîrfa și alte instrumente similare care ucid simbolic) – de exemplu, întîlnita expriesie „este praf” (aceasta arată că respectiva persoană nu înseamnă nimic, e golită de orice e bun). Această invidie primitivă este obstacolul ce stă în calea trăirii iubirii și recunoștinței. În Othello al lui Shakespeare putem vedea modul în care invidia, prin intermediul personajului Iago, se interpune în calea iubirii și o distruge brutal. Iago, o personificare seductivă a invidiei, precum calul lui Făt-Frumos din „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte“, alterează realitatea lui Othello și îl conduce la decompensare printr-un atac violent asupra vieții. Privită de la distanță ca o manifestare a unor părți dinăuntru, tragedia lui Shakespeare își păstrează caracterul atemporal prin punerea în scenă a unei realități interioare umane cu consecințe devastatoare.
Lăcomia, invidia și anxietatea de persecuție se potențează reciproc și deteriorează capacitatea de a simți satisfacție generată de ceea ce persoana primește. Așadar, și de a simți recunoștință. Apar însă sentimente persecutorii de a fi fost păcălită și deprivată. Prin urmare, apar și resentimentele față de persoana care, iluzoriu, are ceva ce i se cuvine invidiosului. Pentru că aceste trăiri sînt insuportabile, el devine revendicativ. Pot apărea chiar situații de furt de obiecte simbolice ale capacității creative: tablouri, pixuri, idei, expresii poetice și orice produs al gîndirii, competențe (de exemplu: „meseria nu se învață, se fură”), invenții ș.a.m.d. O situație extremă de revendicare invidioasă este furtul de identitate al personajului principal din romanul Patriciei Highsmith Talentatul domn Ripley, care a fost ecranizat în 1999. Amenajarea interioară a acestor oameni este sărăcăcioasă și sentimentul de bogăție interioară nu a fost consolidat, din varii motive.
Invidiosul se simte bine în fața suferinței altora și are resentimente față de bucuria lor. Calmantă pentru sentimentul profund de amărăciune este deseori confruntarea cu deprivarea altor oameni: „măcar noi avem ce mînca”. Acest tip de expresii nu sînt încărcate de recunoștință pentru ceea ce primește persoana, ci moduri de a folosi suferința altora pentru a ostoi, trecător, propria invidie.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
