„A avut soarta unui stejar plantat într-un ghiveci”. Interviu cu Monica PILLAT

Mă uit cu strîngere de inimă înapoi, gîndindu-mă la încercările îndurate de familia mea, la cărţile arse din bibliotecile bunicului meu-poet, la minţile de elită care, dacă n-ar fi fost distruse, ar fi dat altă strălucire culturii şi spiritualităţii româneşti. În acelaşi timp, mă luminează bucuria că pot vorbi despre rudele mele, ca niciodată înainte, în trecutul cenzurat de comunişti. Mi-a dat Dumnezeu privilegiul să fiu martora schimbărilor care acum ne oferă posibilitatea exprimării libere. Eu vin cu flacăra memoriei să îi răzbun pe ai mei în sensul pe care Constantin Noica îl atribuia acestui verb, şi anume să readuc binele, eliberîndu-l de răul care l-a oprimat.

Romanul Așteptînd ceasul de apoi, confiscat și crezut definitiv pierdut, a fost regăsit în arhiva Securității și publicat o jumătate de secol mai tîrziu. Tatăl dvs. a murit neștiind că acel manuscris mai există. Vorbea despre el, regreta că l-a scris, regreta că s-a pierdut?

După cum mărturisea în scrisorile trimise soţiei sale, Cornelia, lui G. Călinescu şi lui Ionel Teodoreanu, în vara anului 1948, Dinu Pillat socotea romanul pomenit ca fiind cel mai izbutit din tot ceea ce crease pînă atunci şi se întreba înfrigurat ce loc urma să îi rezerve viitorul, în cuprinsul acestui gen literar. Nu bănuia, la acea vreme, că îndelung lucrata lui carte, începută în 1943 şi finalizată în 1955, avea să devină corp delict în Procesul Noica-Pillat, intentat de tribunalul comunist intelectualilor. Nu îşi imagina nici că aproape toţi cititorii ei clandestini urmau să fie arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, numai pentru că o parcurseseră şi o discutaseră în ceasurile lor de confrerie culturală.

Romanului îi era dat să apară la lumină în 2010, după cincizeci de ani de la Proces, devenind, ca şi Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, o probă post-mortem a nevinovăţiei, o scriere-jertfă. A rămas în dosarul penal al lui Dinu Pillat, din Arhivele CNSAS, declaraţia de la ultimul interogatoriu din 1960, după care autorul aştepta venirea altor timpuri pentru a-şi putea publica scrierea incriminată. După eliberarea din detenţie, tatăl meu a încercat, prin anii ʼ70, să recupereze dactilograma cărţii, însă autorităţile l-au înştiinţat că fusese distrusă. Nu a încercat să o rescrie. Ne spunea, însă, mamei şi mie că, dacă s-ar fi încumetat să pună experienţa lui din închisoare într-un roman, acela ar fi depăşit cu mult, ca trăire şi stil, Aşteptînd ceasul de apoi.

Vremurile i-au fost teribil de potrivnice. Încă din 1946, după apariţia romanului Moartea cotidiană, o bombă a căzut pe locul în care se aflau depozitate exemplarele şi, astfel, ediţia s-a epuizat în mai puţin de o zi. Soarta lui, ca scriitor, a fost, cum am mai spus odată, comparabilă cu cea a unui stejar plantat într-un ghiveci. Nu a avut nici timp, nici loc unde să crească.

Avea sentimentul frîngerii zborului ori al ratării?

Oare Iisus, modelul spiritual al tatălui meu, s-a considerat un ratat?

Destinul familiei dvs. a fost marcat de condiționalul optativ. Cum ar fi fost dacă tatăl dvs. nu ar fi fost arestat și trimis la închisoare de unde s-a întors și bolnav? Ați putea specula pe marginea carierei lui în condiții de normalitate: ce-ar fi făcut (altfel), ce i-ar fi plăcut să facă?

Din perspectivă creştină, parcursul spiritual al lui Dinu Pillat a fost unul ascendent. După cum declara adesea, dacă ar fi fost să ia viaţa de la capăt, ar fi schimbat multe, dar la anii de închisoare nu ar fi renunţat, deoarece atunci a avut cel mai intens revelaţia lui Dumnezeu. Considera, de altfel, că detenţia îi fusese dată ca să ispăşească păcate numai de el ştiute. Cînd s-a întors acasă, nu îşi dorea decît să fie paznicul unei grădini, iar după o vreme, cînd şi-a reluat lecturile şi scrisul, s-a dedicat istoriei literare. Nu a mai inventat personaje, ci a scos din uitare pe scriitorii pe care îi admira şi le-a făcut nişte portrete impresionante. Cu dorul lui de aventură, a cercetat destinul romanului european, ca şi tendinţele din poezia română modernă, concentrîndu-se mereu asupra „celorlalţi”. Crescuse în el un altruism cultural care îl făcea, la sfîrşit, să vadă în creaţia proprie un semn al vanităţii. Nu a lăsat în urma lui decît iubire. Dacă ar fi trăit în condiţii normale, cred că ar fi continuat să scrie şi studii critice, dar şi romane care poate că l-ar fi consacrat ca autor de anvergură.

Din toată opera tatălui dvs., de care carte a lui sînteți, ca fiică, dar și ca scriitoare, cel mai mîndră?

Ca fiică, apreciez cel mai mult evocările şi antologiile pe care Dinu Pillat le-a alcătuit din operele scriitorilor pe care îi purta în suflet: Ion Barbu, Ştefan Neniţescu, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, G. Călinescu, M. Blecher, Vladimir Streinu etc. De ce? Pentru că memoria iubitoare este ca răspîndirea luminii din lumină în Noaptea Învierii. Ea ne ţine împreună dincolo de viaţă şi de moarte. Ca scriitoare, sînt mîndră de romanul Aşteptînd ceasul de apoi, deoarece e o scriere care demonstrează în mod exemplar cum ironia temperează lirismul, cum compasiunea şi luciditatea aspră se corectează reciproc. Aceste strategii dau libertatea cititorului să îşi formuleze opţiunea proprie şi să se edifice singur din punct de vedere etic. Îi mai admir stilul, cadenţa frazelor şi dramatismul.

Mărturiseați într-un interviu faptul că tatăl dvs. ar fi vrut să vă povestească, dvs. și mamei dvs., prin ce-a trecut în închisoare, dar că nu l-ați lăsat. Mă gîndesc că poate ar fi avut nevoie să se elibereze de acel coșmar.

Nouă ni se părea de neîndurat să ascultăm ororile şi umilinţele prin care el trecuse, dar tata se eliberase de ele şi le privea cumva de la distanţă. Eu am crescut cu spaima că sîntem mereu supravegheaţi, că ce vorbeam la telefon se înregistra în altă parte, ceea ce pînă la urmă s-a dovedit a fi adevărat. Odată cu ieşirea din detenţie, tata credea că lumea se schimbase, cînd noi ne mişcam, de fapt, într-o închisoare mai extinsă, doar aparent mai primitoare. Ne-a povestit totuşi cîte ceva despre trăirile mistice şi despre iluminările împărtăşite de camarazii lui de suferinţă. Ne-a descris odată curtea lungă a închisorii în care deţinuţii erau scoşi zilnic să meargă în şir, fără să scoată un cuvînt, sub privirile de oţel ale paznicilor. La început, nu fusese lăsat să doarmă nici un moment. Noaptea trebuia să stea pe marginea patului, cu lampa aprinsă. De cum se lăsa, aţipind, într-o rînă, venea gardianul să-l scuture şi să-l silească să-şi reia poziţia de dinainte. A spus unui prieten (criticul Alexandru George) că s-a trezit cîndva în întuneric şi nu mai ştia unde era, dacă era copil sau bătrîn. Ca să-şi dea seama, şi-a trecut mîna pe faţă şi a simţit că îi crescuse barba. Iar altădată, a povestit surorii sale, Pia, cum, după ce s-a înapoiat în celulă, stîlcit în bătăile care îi însoţeau interogatoriile, a văzut pe uşă crucea lui Iisus.

Cum a privit trădarea lui Călinescu, în ce fel l-a marcat și cum s-a produs reconcilierea?

La Facultatea de Litere, Dinu Pillat a fost studentul lui G. Călinescu care, în timp, i-a devenit mentor. Mai apropiat, ca fel de a fi, de profesor decît de tatăl său, s-a considerat totdeauna fiul spiritual al marelui critic. Să nu uităm că studiul despre romanul românesc de senzaţie, ca şi portretul pe care Dinu Pillat i l-a făcut părintelui său, i-au fost impuse de celebrul îndrumător, ca subiecte ale tezei de doctorat, către sfîrşitul anilor ʼ40. Afecţiunea pe care i-a purtat-o, deopotrivă, l-a determinat pe G. Călinescu să îl ia ca asistent la catedra de la Facultate, iar mai tîrziu să îl angajeze la Institutul de Istorie Literară şi Folclor pe care îl conducea pe la mijlocul anilor ʼ50.

Îmi aduc aminte ziua cînd tata a venit acasă consternat şi i-a povestit mamei cum s-a lepădat Călinescu de el în faţa colegilor de la institut. Din oportunism, dar şi din teama de a nu-şi pierde el însuşi poziţia privilegiată, acordată de regimul comunist, Călinescu s-a distanţat public de tata, cu cîteva zile înainte de arestarea lui, în martie 1959, dar tot el l-a reprimit, fără şovăire, la institut, după detenţie, în toamna anului 1964, salvîndu-l profesional şi uman.

Avea înțelegere pentru cei care făcuseră compromisuri?

Nu ştiu dacă tata a avut înţelegere pentru cei care au făcut compromisuri cu autorităţile de atunci, dar, în dosarul penal de la CNSAS, am găsit consemnat răspunsul lui la întrebarea oficialului care îi propusese să semneze, la eliberare, un pact de colaborare cu Securitatea. A declarat atunci că el are un singur stăpîn, pe Dumnezeu, şi nu poate primi ordine de la altcineva.

Odată întors acasă și confruntat cu noul statut, ce-i lipsea cel mai mult din viața de dinainte? În cel fel l-a schimbat întreaga experiență a interogatoriului, torturii, detenției?

Îi lipseau prietenii din trecut, serile de lecturi din casa lui Barbu Slătineanu, după-amiezele la doctorul Vasile Voiculescu care ne citea din sonetele închipuite după Shakespeare sau din fascinantele sale nuvele. Şi primul, şi al doilea muriseră după torturile şi umilinţele din închisoare. Ceilalţi care supravieţuiseră detenţiei se temeau să se mai întîlnească. Însă, treptat, s-au strîns în jurul nostru alţi oameni extraordinari. De unii, printre care Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George, Nicolae Rădulescu, Sebi Munteanu, Dinu Pillat se apropiase în anii puşcăriei, pe alţii, cum erau Dan Cernovodeanu, Ion Caraion, Pavel Chihaia, Alecu Paleologu, Teodor Enescu, poetul Ştefan Neniţescu, ieşit şi el din închisoare după cincisprezece ani, îi ştia mai dinainte.

Apoi au început să vină în vizită la noi colegii lui de institut: Barbu şi Simona Cioculescu, George Muntean cu Adela Popescu, Viorica Nişcov, Marin Bucur cu Victoria Ana Tăuşan, Dorina şi Liviu Grăsoiu; în cîte o seară, se arătau la noi fie Ştefan Augustin Doinaş, fie Marin Sorescu, fie Virgil Nemoianu ori Mihail Petroveanu. Tata le devenise tinerilor din acea vreme un reper de spiritualitate şi de cultură.

Fiindcă era atît de credincios, pe Dinu Pillat experienţa traumatizantă a închisorii nu l-a mutilat sufleteşte. L-a adîncit şi l-a făcut mai bun şi mai cald cu cei din jurul lui. L-a distrus însă fizic, deoarece s-a întors acasă cu mari dureri de stomac, iar în timp, loviturile care i se dăduseră cu ranga i-au provocat cancerul la oasele capului.

Spuneați într-un interviu că tatăl dvs. s-a întîlnit la un moment dat cu cel care-l torturase în închisoare. Puteți relata circumstanțele acelei întîlniri și consecințele ei?

În cartea de amintiri a Corneliei Pillat, Ofrande, îţi pot reţine atenţia două scene: una se petrece într-un parc. Părinţii mei se plimbă pe o alee, cînd, deodată, tata îi arată mamei pe un domn surîzător care se joacă gingaş cu fetiţa lui în apropiere. Este chiar unul dintre torţionarii cei mai cruzi care-l chinuiseră în închisoare.

Cealaltă scenă are loc pe stradă, în dreptul cimitirului Bellu. Acolo tata îl vede trecînd pe un alt torţionar, la fel de nemilos. Îi întinde mîna şi îi spune: „Te-am iertat”. Omul se albeşte la faţă. După cîteva zile îşi pune capăt vieţii.

Aş mai vrea să ştii că în fiecare seară tata se ruga cu ardoare pentru torţionarii săi. Străbătea cu paşi neliniştiţi odăile, cu chipul încrîncenat de durere. „Cum poţi să te rogi pentru cei care ţi-au pricinuit atîta rău?” îl întreba mama. El răspundea: „O fac deoarece pentru ei nu se roagă nimeni”.

Știm despre Dinu Pillat că era un critic literar și un prozator talentat, că era un om cult, rafinat, demn și decent, că era un bărbat cu credință în Dumnezeu și statornic în dragostea față de mama dvs. Ce nu se cunoaște sau ce anume se știe prea puțin despre cum era?

Tata era un entuziast căutător de comori pe care, atunci cînd le descoperea în oameni, în cărţi, în bucuria abisală de a fi, le transmitea şi altora, frenetic. Poate că moştenise de la părintele său, poetul Ion Pillat, fervoarea comunicării şi talentul de a scoate la lumină pentru semeni frumuseţi necunoscute, ascunse ori uitate. Cînd se afla înconjurat de prieteni, el niciodată nu vorbea, ci îi plăcea mai mult să îi asculte pe ceilalţi, învăluindu-i totdeauna într-o tăcere afectuoasă şi intensă. Ochii lui alunii se adînceau, umplîndu-se de razele curiozităţii.

Mi-aduc aminte de perioada cînd începuse să lucreze la volumul de proze scrise de Ion Barbu. Neliniştit, ca Sherlock Holmes pornit în rezolvarea „unui caz”, strîngea de la toţi cunoscuţii marelui artist date şi mărturii, se cufunda în biblioteci să răsfoiască reviste şi ziare de demult, umbla din anticar în anticar după vechi „probe”. Punea apoi cu grijă preţioasele capturi într-un ansamblu ce reconstituia la urmă personajul dispărut şi îi recupera averea risipită. Era un exerciţiu de memorie şi de iubire creatoare în care tata excela.

Mai trebuie să spun că lui îi datorez faptul c-am început să scriu. Cînd eram mică, el născocea pe loc poveşti care aveau atîta haz şi farmec, încît dorind să nu le uit, le desenam pe un caiet şi dedesubt notam titlul acţiunii. Tata ar fi putut el însuşi să le aştearnă pe hîrtie, dar n-a făcut-o niciodată, pentru că el crea lumea de taină în care evada numai cu mine. Aşa m-a învăţat de timpuriu să sar pîrleazul din viaţa zilnică în fantezie şi să înconjur realitatea cu aura închipuirii.

Toate interviurile pe care le-ați acordat în ultimii ani sînt deopotrivă interesante și emoționante: pline de povești de familie, de personaje fabuloase, de întîmplări spectaculoase, destine impresionante. Nu v-ați gîndit să scrieți o carte de memorii în deplinătatea genului?

Ba da. Am adunat într-un volum mai multe evocări compuse de-a lungul timpului. Mai am încă de aşternut cîteva amintiri şi sper să îl termin, poate chiar pînă-n toamnă. Se va intitula Ceasuri de demult. Va fi, ca tot ce-am încercat să fac pînă acum, o carte despre iubirea veghetoare. În ea am strîns odoarele memoriei mele, comorile pe care aş vrea să le împart cu ceilalţi.

Mama dvs. s-a îngrijit de continuarea editării operei lui Ion Pillat, socrul dumneaei, iar dvs. v-ați ocupat de editarea operei tatălui dvs. Dar și alte prezențe feminine din familia dvs. extinsă, bunica, Maria Pillat, sau mătușa, Ioana Celibidache, spre exemplu, s-au dovedit figuri salvatoare în ceea ce privește operele și memoria culturală a bărbaților lor. Fără aceste femei, bărbații ar fi strălucit și ar fi dăinuit mai puțin. Cum priviți acest aspect marcat deopotrivă de sacrificiu, admirație și devotament?

Doamnelor pe care le-ai pomenit li s-a întîmplat să le moară mai devreme soţii, părinţii ori alte rude mult iubite. Ei bine, ele, ca şi mine, nu au putut să se despartă niciodată sufleteşte de cei plecaţi din lumea asta şi de aceea s-au ocupat de scrierile lor şi nu au încetat să-şi depene din amintiri. Nu au făcut nici un sacrificiu. Salvîndu-le operele şi memoria, s-au salvat pe ele însele, au ieşit din deznădejde şi din singurătate, rămînînd împreună cu dragii lor absenţi. Vieţile lor s-au umplut astfel de sens. Le-aş compara cu nişte vestale care au avut grijă să nu se stingă focul sacru al memoriei.

Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la nașterea ambilor dvs. părinți și, cel mai probabil, amintirea lor va fi omagiată prin evocări și eseuri în publicistica culturală. Este (alt)ceva anume ce v-ați dori să se întîmple în ceea ce privește memoria lor?

În 2013, la numai trei ani de la publicarea romanului Aşteptînd ceasul de apoi la Editura Humanitas, a apărut la Paris versiunea franceză a cărţii, sub titlul En attendant l’heure d’après, în traducerea doamnei Marily le Nir, la Éditions des Syrtes. De curînd, James Christian Brown, cunoscut traducător şi lector la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, a finalizat tălmăcirea romanului în limba engleză, sub titlul In the Shadow of the Apocalypse şi a intrat în contact cu George Şipoş, directorul Editurii Egretta Press Comp., din St. Louis, SUA, care s-a arătat dornic să-l publice. Aş vrea foarte mult ca versiunea în engleză a cărţii lui Dinu Pillat să poată apărea în cuprinsul acestui an aniversar.

Dincolo de omagierea părinţilor mei la cifre rotunde de ani, îmi visez ca ei să nu fie niciodată uitaţi.

Foto: Cornelia, Monica și Dinu, 1975 (arhiva familiei Pillat)