5 întrebări pentru Andrei NEGUŢ

Cum ţi se pare toată această discuţie (susţinută de presă, de televiziuni) pe tema "ne fug inteligenţele de acasă"? E justificată? E o falsă problemă?... Simt că presa, şi implicit societatea, au căpătat un complex în legătură cu problema asta. Sîntem complexaţi de vecinii noştri mai mari, mai ales de SUA şi UE, care au posibilităţi considerabil mai mari ca ale noastre. De fapt, simt că românul şi-a creat o viziune utopică a Vestului, care a generat o frustrare ce se resimte şi în această "teamă", că valoarea se scurge din România. De fapt, asta e departe de adevăr, fiindcă inteligenţa este o trăsătură a întregului popor şi a culturii noastre, şi de aceea nu depinde atît de crucial de cîţiva indivizi. Şi apoi, de ce am ţine aceste creiere aici dacă e clar că nu-şi pot realiza întregul potenţial (din evidente lipsuri materiale)? Simt că e o notă de "să moară capra vecinului" în reticenţa asta de a lăsa "creierele" să se ducă la vecinii mai înstăriţi. Dar, după mine, importanţa acestui fenomen a fost escaladată prea mult, şi nu este o problemă atît de mare precum pare. Eşti una dintre "inteligenţele fugite", stai de cîţiva ani la studii în SUA. Cum simţi şi cum gîndeşti această plecare? În primul rînd, nu sînt o "inteligenţă fugită", cel mult plecată temporar. N-am nici o idee despre cum şi unde îmi voi petrece viaţa, şi foarte probabil că n-o voi petrece pe toată într-un singur loc. Totuşi, prima plecare n-a fost tocmai uşoară, fiindcă sînt destule lucruri care mă leagă de România, de la familie şi prieteni, pînă la amintiri şi felul cum se simte viaţa în România. Trebuie să mărturisesc că ţara noastră are un farmec pe care nu l-am perceput în SUA. În ce constă acest farmec? Şi cum ai trăit "şocul cultural" al adaptării la modul de viaţă american? Nici mie nu mi-e prea clar ce este acest "farmec". Dar cred că este produs de faptul că în România totul este nesigur şi în schimbare, pe cînd în SUA sistemul funcţionează, ca în prezent, de zeci de ani. Aici examenele şcolare se schimbă cel mult o dată la 20 de ani, şi nu apare cîte o schimbare de fond o dată la 2 ani, ca la noi; aici marile probleme ale societăţii lor sînt inegalitatea între sexe şi căsătoria între homosexuali, nu foametea şi sărăcia, ca la noi. Aşadar, America mi se pare prea "ordonată" pentru gustul meu, pe cînd "haosul" din România este mult mai pitoresc şi interesant. Iar cel mai puternic aspect al şocului cultural sînt oamenii, care mi s-au părut mai superficiali şi mai artificiali decît românii. De asemenea, ei sînt o masă foarte omogenă de oameni, iar proporţia celor care ies din tipare de la ei este considerabil mai mică decît în România. În era Internetului şi a globalizării, asemenea plecări (la studii, la doctorat, pentru a lucra cîţiva ani în altă ţară) mai pot fi privite dramatic, aşa cum erau "plecările definitive" pe vremea comunismului? În nici un caz nu trebuie să percepem aceste "călătorii" ca pe nişte exiluri. Eu pot oricînd să sar într-un avion şi să vin pînă în ţară, dacă îmi doresc, şi simt că încă am libertatea materială şi psihică pentru a face acest lucru. Aşadar, privesc orice plecare cu optimism şi cu suficientă speranţă. Cum te simţi (şi cum vă simţiţi voi, "olimpicii României") ca "personaje" cărora toată lumea le dă atenţie cîteva zile pe an? Sincer, eu nu prea simt nici acele "cîteva zile pe an" în care sîntem băgaţi în seamă de societate. Aceste lucruri contează destul de puţin pentru mine, iar olimpiadele au devenit de mult un scop în sine, şi nu un mijloc de a atrage atenţia altora. Nu mă interesează să apar în ziare (nici nu mă deranjează, evident, dar nu mi-aş bate capul pentru asta), deoarece pentru mine matematica este ceva mult mai important decît aceste mici "glorii". Andrei Neguţ a fost membru al lotului olimpic de matematică şi a cîştigat medalia de aur la Olimpiada Internaţională 2004. În prezent este student la Universitatea Princeton şi a cîştigat un premiu important la "Concursul Putnam", cel mai important concurs de matematică din SUA.