11 luni la Madrid
După ce am terminat facultatea, m-am hotărît să plec să lucrez în străinătate. Fratele meu era deja plecat de ani buni în Statele Unite, iar pe mine mă invitase o colegă de facultate, care renunțase la studii în urmă cu un an și plecase în Spania, să merg la ea. Puteam locui la ea o perioadă și mă ajuta să îmi găsesc un loc de muncă. Lucra deja de ceva vreme într-un locutorio, un fel de Internet Café din care se puteau trimite și bani către cei de acasă și care avea și cabine telefonice, de unde puteai suna la prețuri rezonabile în altă țară.
Am terminat Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, cu specializare în asistență socială, în grupa de probațiune. Mi-am petrecut stagiile de practică prin penitenciare, ca să învăț ce e nevoie pentru reintegrarea socială a delincvenților. În 2003, locurile de muncă în domeniu erau foarte puține, iar probațiunea părea ceva atît de îndepărtat, încît gîndul de a lucra în domeniu nu-mi trecea prin minte nici în cele mai frumoase zile. Anii de practică îmi arătaseră un mediu de lucru dur, cu o societate și un sistem care ofereau puține șanse celor cu diverse delicte. Să lucrez într-un domeniu în care rezultatele apar greu spre deloc mi se părea tare demotivant.
Să învăț despre asistență socială îmi plăcuse foarte tare. După un liceu economic în care nu m-am regăsit și la care am dat admiterea doar pentru că am crezut că voi găsi mai ușor de muncă (mama era contabil și ne-am gîndit că o să lucrez pe lîngă ea), facultatea a venit ca o gură de aer curat. Contabilitatea nu era pentru mine, dar psihologia, sociologia, criminalistica și, în general, să învăț despre grupurile dezavantajate mi s-au părut super-faine.
Ce altceva puteam să fac? Habar nu aveam. Nu-mi pusesem niciodată problema. Am mers înainte prin facultate, cu locuri de muncă de vară și part-time, uneori prin sampling și publicitate, doar ca să cîștig un ban în plus. Facultatea ajunsese la final, însă, iar eu trebuia să îmi găsesc un loc de muncă. Mă speria lucrul ăsta. Îmi dădeam puține șanse în alte domenii. Ideea plecării din țară mi-a părut atunci o soluție pentru situația în care eram.
Locuiam cu ai mei, cum sînt din București mi-am petrecut anii de studenție acasă. Pe timpul facultății, tînjeam de cele mai multe ori la atmosfera din cămin și mergeam des la colegele mele care locuiau în căminul din Panduri. Le invidiam pentru independență și credeam că pierdeam toată distracția cînd plecam acasă. Mai mult decît atît, erau „plecate de acasă”, ceea ce pentru mine părea ceva cu orizont foarte îndepărtat.
Eram de aproape patru ani într-o relație. Eram buni prieteni și între noi era o legătură foarte strînsă. Ne despărțeam, ne împăcam, oricum ar fi fost, făceam ce făceam și tot împreună ajungeam. El student încă la Politehnică, eu urma să fiu proaspăt absolventă. Ne întîlneam mai mult pentru a petrece timp împreună – și ne înțelegeam bine –, la planuri de viitor nu ne întîlneam, însă. În sensul în care nu ne făceam deloc. El mai avea un an de facultate și încă puțin răgaz să se gîndească la ce o să facă mai departe. Eu aveam nevoie de un plan de viitor. În același timp, ideea mutatului împreună sau a unei căsătorii îmi activa niște temeri pe care nu le înțelegeam pe atunci.
Ai mei m-au învățat că e important în viață să am un loc de muncă. Pe ei nu i-a întrebat nimeni niciodată ce le place să facă și nici n-au avut familii care să îi susțină să descopere treaba asta. S-au descurcat cum au putut. O bună perioadă, după Revoluție, am dus-o greu cu banii, iar ai mei au rămas cumva cu ideea că, oricum ar fi, trebuie să ai bani de mîncare. Au lucrat ani buni în fabrică, la „23 August”. Mama s-a reorientat către contabilitate cînd fabrica a făcut disponibilizări, iar tata a început să vîndă ziare la un chioșc din apropierea casei, cînd a ieșit la pensie. Au rămas împreună doar ca să ne crească, pe mine și frate-miu, ne-au ajutat cum au știut și putut.
Vestea plecării din țară a fost o surpriză pentru toată lumea. După plecarea fratelui meu, mama și tata sperau ca măcar eu să rămîn acasă. Iubitul avea o facultate de terminat, nu-și făcuse niciodată planuri să plece din țară. Nici eu, dar ce să vezi, lucrurile se schimbaseră. Frate-miu, care era deja plecat, a fost singurul căruia i s-a părut un plan bun. M-am decis în iunie, înainte de licență, și la sfîrșitul lunii august am plecat spre Madrid. Era o decizie care mă făcea să mă simt puternică. Aveam un plan, îmi dădea șansa să fiu independentă, îmi rezolva toate incertitudinile, mă scăpa de toate anxietățile. Lăsam în urmă tot. Deși nu știam multe despre ce o să găsesc la Madrid, nu știam spaniola și nici cum o să îmi găsesc un loc de muncă acolo, Spania era planul meu de viitor și șansa pentru unul mai bun. Visam să îmi echivalez studiile și speram ca, la un moment dat, să lucrez în domeniul social acolo.
După trei luni la Madrid, am învățat cît de cît limba și mi-am găsit de lucru. Lucram la o familie de spanioli, aveam grijă de copii și de casă. O familie foarte faină, pe care merg să îi vizitez și acum cînd ajung la Madrid. Lucram și în week-end într-un locutorio. Mi-am depus dosarul pentru acte, m-am interesat puțin cum îmi pot echivala studiile. După atentatul din Atocha, mi-a fost respinsă cererea pentru permis de ședere. Cum locuiam și lucram printre spanioli, învățasem destul de bine limba, însă, fără acte, șansele să îmi găsesc un loc de muncă mai bun deveneau reduse. Am înțeles atunci că statutul și stilul de viață pe care le aveam vor fi unele pe termen lung acolo. Iar lucrurile astea mă nemulțumeau. Puteam și voiam mai mult.
După 11 luni la Madrid, am lăsat totul în urmă și m-am întors acasă. La insistențele partenerului, în aplauzele părinților care mă așteptau cu brațele deschise și spre bucuria prietenilor pe care îi lăsasem acasă. Sub privirile întrebătoare ale cunoscuților de la Madrid, cărora li se părea că mă integrasem foarte bine. În speranța, din nou, că voi avea un viitor mai bun. De data asta în țară. Mi-am găsit un loc de muncă în cercetare, m-am înscris la master, după ceva timp m-am mutat de acasă.
Plecarea la Madrid a fost prima și cea mai mare aventură. Și o experiență din care am învățat foarte multe, atît despre ce vreau, cît și despre ce nu vreau să fac în viață. Dar cel mai mult, am învățat că plecînd am lăsat în urmă atît nemulțumirile și incertitudinile, cît și oameni dragi și locurile familiare. Și că în orice decizie de plecare este și o renunțare la unele părți, care sînt bune. Uneori ne putem întoarce la ele, alteori nu.
Vera Ularu este specialistă în comunicare.
Foto: wikimedia commons
