IERI CU VEDERE SPRE AZI

Prima dată l-am văzut pe Adrian Păunescu de departe. Era pletos şi rubicond, la nici 40 de ani, animat de o energie stranie, nestăpînită, uneori luciferică şi alteori jucăuşă. Conducea cea mai completă publicaţie a vremii, anima o emisiune la Radio (joia, seara, acolo auzeai şi refrene patriotarde, dar şi Beatles) şi, mai ales, păstorea un cenaclu cu care bătea ţara, printre mări de tineri care-i veneau în cale.

Cuişoare, măghiran, anason, şofran, scorţişoară, piper, tămîie, migdale şi chimen, şi cîte alte „miroase“ şi mirodenii condimentează astăzi mîncărurile noastre. E de-ajuns să intri într-un supermarket şi să te aşezi cuminte în faţa raionului pentru a petrece ore numai în citirea etichetelor ce conţin, mai nou, şi diferite reţete din plin asezonate cu minunatele mirodenii dătătoare de gusturi nebănuite.

Pe la 1910, Craiova era supranumită „oraşul băncilor“: fiind capitala unei regiuni cu mari latifundiari, exportatori de cereale sau proprietari de mori (precum legendarii Jean Kintescu, Bărbulescu-Drugă ş.a.), găseai aici cîte o filială de bancă la fiecare colţ de stradă mai mare. Politiceşte, oraşul era dominat de takişti (conservatorii lui Take Ionescu). Orice domnişoară/domnişor cu oarecare educaţie ştia ce-i aceea cambie şi ce-i acela scont.ont.

Copilăria a intrat în sfera cercetării de foarte puţin timp; nici măcar nu mai este nevoie să spun că acest lucru se datorează istoricului francez Philippe Ariès. Subiectul pare a fi unul dificil de abordat, din lipsă de surse care se concentrează în jurul adultului şi, mai puţin sau aproape deloc, asupra copilului.

La Porţile Orientului, cum ne place să spunem, românii s-au lăsat „cuceriţi“ de limbă şi limbaj adoptînd şi prelucrînd vorbe şi instituţii după nevoi sau doar după modă. Obţinerea unui beneficiu, de orice natura ar fi fost el, se leagă de coruperea persoanelor şi instituţiilor prin diferite mijloace. Se nasc astfel „vorbele“ instituţionalizate ca urmare a unei practici îndelungate: havaet, temenea, hatîr şi voie vegheată, tain, ruşfet, peşcheş, ciubuc, bacşiş, filotimă, filodormă, şpagă, mită

Cu un oarecare regret trebuie să vă spun că rareori m-am plictisit atît de crunt precum mi-a fost dat să mă plictisesc în Senatul României. Nu insinuez că a fost vina (alt)cuiva. Dacă interesează, mai spun că acesta a fost unul dintre motivele pentru care n-am mai candidat în 2008 – şi n-am remuşcarea că ţara ar fi pierdut ceva. Pe rarii senatori care vor citi aceste rînduri îi rog să nu se supere – ci doar să mă înţeleagă (şi să-şi aducă aminte că, prin 2004-2006, nici măcar nu era Intern

Nu văd de ce-aş ascunde că am pasiuni pe care unii dintre distinşii dilematici care sînteţi le-ar putea taxa drept infantile: de exemplu, îmi plac biscuiţii serviţi cu ceai îndulcit! Apoi, îmi place amiaza de vineri, dar nu-mi place amiaza de duminică – un sentiment pe care-l păstrez intact de prin clasa I primară, cînd duminica seara căpătam o figură plouată rău de tot. Şi, în fine, o altă pasiune fără leac: îmi plac benzile desenate.

Drumurile noastre sînt aşa cum sînt, pline de gropi, noroaie, praf, bălţi, murdalîcuri şi „multe alte grozăvii ce nu se pot spune“, cum ar zice documentele din vremea primei modernităţi. Unii strigă că am avea nevoie de ele, de drumuri, alţii dimpotrivă recomandă avionul şi statul acasă. La început de secol XIX, cînd România se deschidea spre „Europa“, era cam tot fără drumuri, tot cu hîrtoape şi gropi, tot cu murdalîc şi noroaie.

Un amabil producător al televiziunii VPRO din Olanda m-a contactat în vederea realizării unui documentar despre Nicolae Ceauşescu. Modesta mea contribuţie la proiect urma să fie, desigur, să vorbesc cinci minute despre cel ce ne fu cîrmaci vreme de 24 de ani. Cum respectivul producător a ajuns la mine în urma unor indicii plecate din breasla universitară, profit de ocazie să-i salut pe cei ce m-au recomandat. Nu ştiu cine-ar putea fi ei, drept care cu inima deschisă le mulţumesc pentru imaginea,

Cînd nea Pandele de Voluntari a anunţat ridicarea unei biserici cît un stadion, mai toţi l-au luat în rîs. „Auzi, biserică cu lift şi clopote de zeci de mii de euro?! Mai bine ar fi făcut o şcoală.“ Comentarii întemeiate, poate, avînd în vedere că totuşi educaţia este cheia unei societăţi respirabile. Dar atunci cînd ridică o biserică, sau doar anunţă această intenţie, semenii noştri nu prea se gîndesc la suflet sau la binele obştesc, ci cu totul alte gînduri mercantile le bîntuie minţile.

Ce bine ar fi dacă oamenii n-ar mai avea nevoie de poliţie, de preşedinţi, de primari, de prefecţi, de legiuitori sau de coafeze! Într-o grădină a Edenului ne-am plimba atunci cu toţii, mînă-n mînă, judecătorul (care n-ar mai fi judecător) şi hoţul (care n-ar mai fi hoţ) ar înălţa aceleaşi rugi, capra & varza & lupul s-ar căra cu rîndul în spate peste punţi, cîrtiţa şi fluturele ar cînta pe-o singură voce imnul glorioasei Naturi, Gabriela Vrînceanu Firea şi Cristian Boureanu ar dănţui înlănţuiţi

Cînd, la începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române intraseră pe drumul ireversibil al modernizării, cei şcoliţi s-au considerat datori să-i lumineze pe cei mulţi. Ştiinţa devine argumentul suprem pentru a convinge de necesitatea schimbării, pentru a arăta că progresul rezidă în inovare, pentru a prezenta bunăstarea ca rezultat al unor măsuri deja „cercetate“ şi analizate şi de alţii.

Toată povestea aceasta începe, de fapt, de la nişte încăpăţînaţi. Acum 65 de ani, la începuturile comunizării României, nu toţi românii s-au comportat la fel. Unii s-au fofilat: politicieni precum Mihail Ralea, Gheorghe Tătărescu ş.a. au format primul contingent al „tovarăşilor de drum“, autoamăgindu-se că vor întîrzia astfel proliferarea marionetelor lui Stalin. Savanţi precum C.I. Parhon, Traian Săvulescu ş.a. au căzut pe spate în faţa „miracolelor progresiste“ ale ştiinţei sovietice, pe care

Pentru a face accesibile tuturor noile reguli, noile norme după care urmează să se organizeze societatea, se inventează organe de „publicarisire“. Cuvîntul „Manual“, preluat de la francezi, ajunge să servească orice regulă şi categorie socială, fie că este vorba de vulgarizarea unor norme, fie că este vorba chiar de un regulament mult mai accesibil prin intermediul unui manual. Apar astfel Manualul soldatului, Manualul slujbaşilor casnici, Manual de „iconomie domestică“, Manualul şcolarul

A fi vedetă – şi mai ales una TV – în România este o profesie în sine. Una care nu necesită şcoli, diplome sau vreun talent anume. (E drept că presupune uneori anumite înclinaţii, dar, din pudoare, nu voi lua în discuţie unghiurile respective.) A fi vedetă este, pentru multe şi mulţi, încununarea firii şi apogeul fiinţei. Mai există, desigur, anumiţi recalcitranţi, care strîmbă din nas şi spun că s-au sastisit de atîtea, citez, panarame.

Inventivitatea celor puternici s-a dovedit întotdeauna prolifică atunci cînd a fost vorba să mai strîngă un ban de la cei mulţi, adică de la norod/nărod. Că s-au numit biruri, dări, dajdii, taxe, impozite – puţin importă; de cînd e lumea, otcîrmuirile s-au străduit să ia, dar fără să dea.

De cîte ori am ajuns, în anii din urmă, în republici din spaţiul fostei URSS, o creatură anume s-a ţinut scai de mine, prin orice cameră de hotel mi-a fost dat să intru. Cînd tăceam eu, vorbea ea. Cînd mă băgam în pat, venea după mine. Pe scurt: ori de cîte ori, serile, pipăiam telecomanda, rămîneam finalmente captat de o emisie anume, a cărei limbă n-o înţelegeam ioc, dar care avea un ce foarte captivant.

La 1833, anul şcolar debuta (sau se sfîrşea) cu un examen public. Eveniment major pentru societatea acelor vremuri, el n-avea cum să treacă neobservat, poate şi pentru că drumul tinerilor învăţăcei începea cu surle şi trîmbiţe, dar era mai greu de spus cînd se termina, dacă se termina. Aşa că, Buletinul Oficial n-avea cum să nu scrie cu emfază despre o astfel de mare realizare urbană şi centrală, că, pe la sate, doar norocul şi întîmplarea protejau Şcoala.

Într-o fraternitate cum n-au mai trăit în ultimul deceniu, două state latine ale Uniunii Europene au suferit recent o comună înfrîngere în raport cu spiritul european: Franţa i-a expulzat „voluntar“ pe ţigani (într-atît de „voluntar“ încît aceştia se jură că nu fură şi că părăsirea Hexagonului ar fi fost ultima lor dorinţă), iar România i-a primit voluntară ea însăşi, ştiind prea bine că-i o chestiune de săptămîni pînă ce aceşti proaspeţi repatriaţi vor ţinti iarăşi spre noi orizonturi.

Recent, în competiţie cu veşti ce ne asaltau – caniculă, bebeluşi, taxe, incendii etc. –, o ştire anume s-a prelins liniştită prin subsolul ecranelor TV: pe 20 august s-a stins din viaţă Gheorghe Apostol, ilegalist al PCR, activist al mişcării sindicale după 1944, apoi chiar lider pro forma al partidului (’54-’55, cu complicitatea deplină a lui Gheorghiu-Dej, al cărui vasal politic a fost în spirit şi-n faptă), iar mai apoi exilat de către N. Ceauşescu ca ambasador prin America latină (’77-’88)

În vremuri de demult, moartea era prezentă mai abitir decît astăzi. Sărăcia norodului îi accentua vizibilitatea, căci de murit nu-i mare filozofie, îngropăciunea îi miza, şi sărindarele, şi riturile alea funerare, şi… Uliţele, maidanele, şanţurile ascundeau deseori cadavrele celor rătăciţi în viaţă; cerşetori, vagabonzi sau doar calici care „adormeau“ pentru vecie uneori pe cîmpuri, alteori pe la porţile unora.

E clar că ancheta autorităţilor nu va găsi nici un vinovat – poate, cu excepţia asistentei de gardă (vorba vine, gardă!), dar care şi ea va scăpa uşor din moment ce a fost tocmai atunci victima impulsului atît de uman al mersului la toaletă. După cercetări îndelungate, iată concluzia la care a ajuns echipa mea de investigatori, care a muncit zi şi noapte (şi mai ales noaptea, la lumina becurilor – vedeţi cum de se leagă totul?): vina capitală pentru incendiul de la Maternitatea Giuleşti o

Prin Principatele Române, serviciul sanitar se organizează treptat-treptat, grăbit mai ales de epidemiile de ciumă, holeră, lingoare sau patimă lumească (sifilis). El este, ieri ca şi astăzi, condiţionat de resursele financiare precare sau de absenţa personalului.

O întrebare pe care ar trebui, cred, să ne-o punem mai serios este aceea dacă, realmente, noi avem o cultură a mării şi un sentiment aferent în raport cu aparenta nemărginire albastră din sud-estul ţării.

În a sa monografie asupra Munteniei, doctorul Constantin Caracaş (1828) vorbeşte cu frenezie despre natura darnică de prin partea locului şi despre gustul şi aromele diferitelor plante. „Graţie fertilităţii pămîntului“, multe dintre acestea nici n-au nevoie de cine ştie ce îngrijire, cît despre fructe… „se văd păduri întregi“ cu „diverse şi minunate fructe“.

Probabil că unii dintre noi au o plăcere anume în a merge în cerc. Sau poate că nu-i vorba de plăcere, ci de neştiinţă: neînvăţînd nimic din trecut (din moment ce au convingerea că lumea a început odată cu ei), respectivii repetă greşelile predecesorilor şi, neavînd habar, tot ce le rămîne este să-şi blesteme presupusul ghinion.

Se vorbeşte destul de mult despre violenţa domestică, dar fiecare în felul lui şi în funcţie de interes. După 1989, presa a adus în prim-planul vieţii noastre de toate zilele umbra nemiloasă a violenţei, atît de prezentă prin casele românilor. Dar ea nu fu o temă de analiză pentru istorici, sociologi sau psihologi, ci mai degrabă un subiect tocmai bun de vînzare.

De la o vreme aud des, în stînga şi-n dreapta, că ne-am afla într-un moment al istoriei noastre comparabil cu lunile prerevoluţionare ale lui 1989.  Ideea nu pleacă din mediul celor intraţi în sevraj după bostanul prăjit de pe stadioane şi nici dinspre frizerii care-ţi fac conversaţie în schimbul unui şperţ. Această aserţiune – axiomă, spun unii – pleacă de la analişti ai tainelor societăţii, de la comentatori ai străfundului nostru psihologic.

Se spune că limbuţia n-a omorît pe nimeni, oricît de mult s-ar vorbi, de des, de tare, de agresiv, de vulgar. „Praful şi pulberea să se aleagă de tine, şi de neamul tău. De nimic nu eşti bun, doar aşa să zic şi eu că-s măritată. Mai bine n-aş fi fost. Unde, te-am găsit, dracu’ ştie, că uite ce poamă eşti.

Deshumarea pripită a soţilor Ceauşescu – reparată printr-o reînhumare tot grăbită – a pus naţia pe jar şi a dat naştere unui teribil taifun mediatic în paharul de şampanie ieftină ce însoţeşte obişnuita noastră beţie de cuvinte. Văd aici o victorie a deshumatului: la peste 20 de ani de la moartea-i, N. Ceauşescu a dat iarăşi breaking news televiziunilor şi a blocat, în ţară, orice altă dezbatere.

În trecutele vremuri, adică aşa, pe la 1800, doftorul nu ocupa un loc important printre români. Psihologul sau psihiatrul nu se inventaseră, aşa că melanholia, ipohondria, sminteala îşi găsesc leacul la Malamuci sau la Sărindar.

Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la instituirea relaţiilor diplomatice dintre România şi SUA. Nici nu ştiu cum să-i spun acestei cifre: nu e nici foarte rotundă, dar nici pătrată nu-i. În 1880, cînd domnitorul Carol I-ul a trimis scrisoare la Washington, notificîndu-le independenţa României, nimeni nu ar fi putut bănui ce aprige convulsii vor cunoaşte relaţiile noastre cu Statele.

A început să strige: „Scoală fă, că acu’ dă soarele şi voi tot în pat“. Femeia protestă cu sfială: „Mai încet, Tudorică, că trezeşti copiii şi-i noapte“. Nici n-aşteptă să-şi termine vorba şi se repezi în ea. O lovi cu pumnii şi picioarele la nimereală. Sub lovituri, femeia icni de durere, astupîndu-şi gura ca nu cumva să ţipe şi să-şi trezească cei patru plozi.

Borşul roşu de viţel, în ce limbă oare se consumă el? Pariez că nu aceasta-i întrebarea care vă macină timpul peste zi sau care vă amînă somnul noaptea. Şi nu mă aştept ca decriptorii de mituri – de la Raul Girardet la Lucian Boia – să-mi fure ideea şi să scrie o carte pe acest subiect.