Mamie
„ (...) Iată de ce, cunoscînd omul şi cu ce se ocupa, nu m-a surprins defel convorbirea lui cu Mamie. Îi explicase, cu eternul lui zîmbet suav, că ea este bătrînă, bolnavă şi că nu va rezista în detenţie. Aşa că i se părea firesc şi de dorit ca Mamie să-i scrie Monicăi, explicîndu-i în ce stare disperată se află şi... să-i sugereze o apropiere de guvernul României – prin reprezentanţii lui cei mai de încredere, apropiere menită să repare răul pe care Monica îl făcuse şi-l făcea ţării, patriei. Fireşte, D-l colonel se angaja să facă să parvină scrisoarea respectivă, după cum se angaja ferm s-o scoată pe Mamie din puşcărie, salvîndu-i astfel viaţa.
N-am întrebat-o ce le-a răspuns. Era pentru mine evident – doar se afla în Jilava. Era cu totul gratuit să încerc să-i explic lui Mamie – aristocrata, demna şi intransigenta Mamie – că nu aşa se procedează cu astfel de criminali. Că există refuz şi refuz. Era inutil şi tardiv. Mamie mi-a relatat, în continuare, că le-a răspuns tăios şi definitiv, în sensul că nu e ea aceea care s-o înveţe pe Monica să-şi trădeze prietenii şi convingerile şi că, la vîrsta ei, este complet neimportant cînd şi cum moare.
Am ascultat-o, în tăcere. Ştiam. Ştiam că asemenea răspuns era o palmă de neiertat pentru Butika. Dispreţul, superioritatea morală, demnitatea mîndră îl înnebunesc.
Mamie a fost expediată, rapid, la Jilava. În dosarul ei de trimitere scria – sînt convinsă – «Fără asistenţă medicală». Mamie nu era singura cu astfel de adnotare în dosar. Am mai cunoscut.
Deci, iat-o pe Mamie condamnată.“
Monica Sevianu, în revista Memoria, nr. 3, 1991. A se vedea şi Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, Humanitas, 1998, 2005
