Leitmotivele distrugerii lui Enescu (II) - Leitmotivele 7-24: flagrantul derelict

7-9. Cele trei leitmotive ale lui Apollo: zeii | Apollo redemptor | Apollo oracol.

O știți pe Louise Angibault, cea care a oferit informații unice despre ultimele luni de viață ale lui Enescu? Să presupunem că poate nu? A fost o simplă „guvernantă“ de hotel, acolo, la Atala. Avea 80 de ani cînd i s-au pus în sfîrșit cîteva întrebări ca martoră zilnică a declinului și morții lui Enescu, pe care îl cunoscuse cu trei ani înainte. Sînt pagini adecvat cutremurătoare. Mai ales amănuntul – în contrast cu cei care au colportat surse neavenite – că în ultimele luni nu a avut nici un instrument lîngă el, că a fost lipsit pînă și de prezența unui pian, instrumentul lui (și oricărui compozitor) mai imediat decît toate. Pian care în acele două camere 41 și 42 ce, comunicînd, formau camera-suită 40, nici nu ar fi încăput. Și nici nu s-ar prea fi putut compune acolo, cum făcuse pe vremuri, în prima tinerețe, la hotelul Metropol, la București.      

Cel care a căutat-o cu insistență pe Louise Angibault ani după, pînă cînd a găsit-o, a fost Ilie Kogălniceanu. Pentru a da și un exemplu pozitiv în mareele de neaveniți, unul care contribuie direct la lămurirea licitației cu documente „neconcludente și nelegale“, care „nu conțin date verificabile“ (formula în pianissimo din Rezoluția Comisiei ar trebui interpretată și în tutti, în sfff) și care ar putea avea – în pofida a orice – loc. Rezolvă cazul.

Ilie Kogălniceanu este desigur foarte credibil, devreme ce s-a născut, s-a educat și s-a distins într-un adevărat cult familial pentru Enescu, o religie a discuțiilor zilnice despre el purtate practic de totdeauna. Iar prieten „de totdeauna“ i se recomandă lui însuși, în 1942 chiar, Enescu însuși. Rereading indispensabil, ca să-l evocăm pe Matei Călinescu, acum cu ocazia licitației Enescu, prima – ne este teamă, situația fiind în atîtea privințe similară cu cea a licitațiilor Eliade, două întoarse din drum, dar deja o a treia anunțată pentru noiembrie 2021... – din cîte ar mai putea urma. Ilie Kogălniceanu în Destăinuiri despre George Enescu (cartea de la Minerva-R.A.I. are 1996 pe copertă, dar a apărut în ianuarie 1997): „Drăghici apăruse în viața bucureșteană a lui Enescu în 1945. Pot afirma că nu-l văzusem niciodată în apartamentul din strada Lahovary, nici la «Luminiș» pînă în acel an [...] El, în acea perioadă, nu făcea caz de «prietenia de o viață» cu Enescu. [...] După moartea lui Enescu, Drăghici a început a scormoni din trecut amintiri ce-l situau în postura de prieten de un veac cu Enescu. Nici o scrisoare, nici o fotografie nu puteau să argumenteze în favoare acestei amiciții evocate. Adăugase Drăghici [...] că Enescu îl invitase la premiera operei Oedip la Paris în 1936. Nici o scrisoare, nici un rînd nu confirmă aceasta. Enescu știa înaintea premierei că reărezentațiile operei sale se soldu cu un deficit enorm bănesc și nu era el să invite pe socoteala sa pe cineva, nici pe Drăghici, nici pe alții“.

Imediat apoi descrie circumstanțele stranii ale mutării lui Drăghici în casa mică din spatele Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei 141, atunci după 1949, în locul Mariei Odobescu (așa cum ar fi vrut Maruca Enescu și Elena Duca): „Îmi amintesc c-am fost în două sau trei rînduri acolo. Drăghici mi-a arătat scrisori vechi [subl. I.K.] primite de Enescu, pe care pusese ștampila ovală cu cerneală: «Colecția Romeo Drăghici». Niciodată Enescu n-ar fi autorizat aceasta, niciodată n-a donat scrisori lui Drăghici sau altei persoane. Aceste nenumărate scrisori au fost publicate de Drăghici [în 1973], iar astăzi se găsesc la Arhivele Statului. Donate sau vîndute? Nu știu! După moartea lui Enescu, în 1955, Drăghici devenise un personaj important. Nu ajungeai ușor la el. Nu puteai să ai acces la toate documentele lui Enescu pe care le deținea acolo. Devenise arțăgos și autoritar“.

Relatarea lui Ilie Kogălniceanu este blîndă. Recitiți-o: el scrie despre afectarea integrității lui Enescu printr-o ștampilă de deturnare și însușire, și eventual prin monetizarea posesiei fizice a bunurilor Enescu (precum vînzătorii de azi), dar el nu descrie nicicum o scoatere din circuitul Enescu-fonduri publice a bunurilor lui Enescu destinate fondurilor publice, îl scandalizează cum ar fi fost firesc acest acte funest reprobabil al unui executor testamentar comportîndu-se ca un legatar universal (nu, chiar mai grav) – dar el nu descrie deloc licitația de față! Cît de mîniat ar fi putut fi, dacă la mînia inițială și la răcirea mîniei restrospective ar fi adăugat ce s-a descoperit din 19 august 2021 încoace?  

10. Leitmotivul Eumenidelor la mormîntul lui Oedip | Enescu.

Sîntem în pragul teritoriului lor, dar nu știm pînă la urmă cum se vor manifesta. Ar fi putut fi titlul alternativ la thriller.

11. Leitmotivul exilului.

Timp de aproape nouă ani Enescu nu a mai revenit în țară. Niciodată nu lipsise atît de mult. Au și fost ultimii lui ani. A murit în exil.

Și s-ar putea spune că e dinamitată, în cazul lui, chiar și acea formă de destin care e exilul. Dacă nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită, cum a arătat exilul lui e acolada miriadelor de fapte bune. Numai că exilul presupune oricînd o tensiune (postum pare deseori optim) cu reîntoarcerea din exil. În cazul unei așa opere ar fi trebuit să fie simplu. El însuși și-a destinat posteritatea Bucureștiului. A făcut expres asta și a obligat-o și pe soția lui să se țină, treisprezece ani după el, de promisiune. Nu ca în degringoladele de posteritate a lui Eliade. Iar aici, unde funcționează de zeci de ani mai multe instituții care ar fi trebuit să se ocupe intensiv de Enescu pînă la epuizarea subiectului (și apoi da capo: ca la Bach, ca la Brahms, ca la oricare dintre ei), aici unde mai repede se confecționează o statuie urîtă de provincie și o pictură unde mîinile-i apar egale (el care avea cîțiva centrimetri în plus de mînă stîngă: i-o alungise practica timpurie a viorii, oasele de copil creșteau în poziție de violonist, prinse de instrument, natura era deja cultură) decît să se corecteze o notă imprimată greșit în ediții proaste, aici i se fură îm același timp și exilul, și reîntoarcerea din exil. Cum poate cineva numit „expert“ să spună că sînt bune de vînzare simplă, între particulari, loturi din 1891 (cînd se năștea Drăghici) și ultima lui fotografie (cînd Drăghici era cu securiștii la București), fotografia de pe acel pat în care avea să moară și de unde nu se mai ridicase singur lungi luni la rînd, fără să mai poată deloc cînta și deloc scrie? Cine e expertul sau experta (experți desigur agreați de ministerul Culturii) care decide că aceste loturi nu pot fi destinate Tezaurului? Nu Tezaurului, nici măcar expertizei minime în vederea clasării. Nu lui Drăghici i-a dat vreodată Enescu aceste scrisori, ci Muzeului. Chiar dacă nu s-ar fi descoperit nici lucrurile tehnic istorico-muzicologice, chiar dacă nu ar fi prezentat nimeni nici o probă la timp, și tot lucrurile stăteau, prin simplă deducție, așa. Dar am prezentat toate probele la timp. Ele sînt destul de imparabile. Drăghici și-a făcut o ștampilă din furtul numit ulterior „Colecția Romeo Drăghici“, cu bunuri pe care Enescu nu le-a donat vreodată și nu le-ar fi donat în veci. A verificat cineva toate loturile Historic înrămate identic? A verificat cineva toate verso-urile și toate auxialiarele vînzătorului Capsali, ca să îndepărteze suspiciunea că tocmai acea ștampilă ovală în cerneală „Colecția Romeo Drăghici“ nu figurează pe nici unul și nu atestă și in concreto furtul?

Pentru că acolo și sînt toate celelalte primite de la acea splendidă domnișoară care l-a educat la Viena și căreia îi scria că o iubește! Cine e expertul care nu caută să vadă dacă nu cumva un asemenea fond de scrisori a fost descompletat dintr-o arhivă publică? Ce stăpînește exact din biografia lui Enescu? Cît de mult seamănă el sau ea cu acel Alin Ciupală, profesori universitar la Istorie, expert al Ministerului, angajat și de Historic (ca să nenorocească, cum a făcut în 2019, evaluările loturilor Eliade), și de Artmark (în 2013, pentru o licitație chiar Enescu, fără o umbră de muzicolog în catalogul ei)? Da, ați călcat în picioare de la început (1891!) la sfîrșit (mai 1955) aceste evaluări, și oricine știe pe dinafară măcar cartea profesorului oxonian Noel Malcolm din 1990 vă disprețuiește. Pînă și samsarii mai vechi, prin comparație, aveau scrupule și conduite.     

12. Leitmotivul lui Tiresias.

Ajunși la acest leitmotiv al lui Enescu, ne este spaimă cine Tiresias ar putea fi.

13. Leitmotivul drumului către împlinirea destinului.

Adică, aici, al drumului către distrugere. Îmi voi lua și libertatea să preiau aici un comentariu chiar la batjocura metastazată descrisă de Thriller-ul Enescu. Este al Doamnei Ioana Bentoiu, artistă lirică și profesoară de canto stabilită din 1981 în Elveția, fiica și continuatoarea unei familii unice, Annie Bentoiu și Pascal Bentoiu, cel căruia Enescu însuși îi datorează imens. Nu pot nici măcar încerca să o spun mai bine. „Nimic din compozițiile românești nu este clasat în fonduri serioase. Decît ceea ce s-a făcut în nume personal, de către compozitorii înșiși, sau de moștenitorii lor“ (Astfel există o Arhivă Pascal Bentoiu la Universitatea din Lausanne.) „România este țara tuturor batjocurilor în ceea ce privește nepăsarea față de adevăratele ei valori, muzicale, literare, plastice, teatrale, arhitecturale și în primul rînd umane. Tot ceea ce compune fibra unei națiuni este cu nerușinare călcat aici în picioare“.

14. Leitmotivul lui Creon.

Creon, leitmotivic, prezintă duplicitatea între Muzeul Enescu național și celălalt, un antimuzeu Enescu provenit fără știrea lui și fără autorizația lui și păstrat fără acordul celor îndreptățiți instituțional să existe, în fonduri private, bine descrise de o rezoluție a Comisiei din 15.09.2021, muzeu descris deja în Thriller Enescu Opus Zero - Dilema veche.  

15-16. Leitmotivul păstorilor și al Pastoralei lor.

Acești păstori pre-Trei păstori se întîlniră nu au fost identificați deocamdată în evoluția evenimentelor, ceea ce nu înseamnă că n-ar putea la un moment dat și apărea.

17. Leitmotivul botezului (?) lui Oedip | Enescu.

S-a botezat în neștire. E maniera cea mai vag convenabilă de a-l aminti: botez mitraliat de instituții, cristelnițele birocrațiilor, populare, socialiste, democrate la rînd (contrabotez al lui, cel născut, crescut, educat și împlinit în monarhii). Nu doar Filarmonica și Festivalul, așa cum se cuvenea, ci și licee de artă, așezăminte varii din afara celor istorice (iar casa de la Mihăileni era în paragină pînă cînd au demarat refacerea izbutită Fundația ProPatrimonio și Raluca Știrbăț), au fost botezate programe, reuniuni, concerte, sindrofii. Și botez al unei bancnote. Ideal fond, pentru botezul formelor lipsite de sonor. Fond onomastic inepuizabil și mai ales lipsit de o ediție critică integrală și accesibilă oricui. Ediția critică completă Enescu e la fel realizată, acum în 2021, pe cît cenotaful de la Tescani. E al doilea lui cenotaf chiar. Botezuri continue, dar cenosonor pentru o parte atît de însemnată a muzicii lui, a acelor manuscrise care nu au nu număr de opus, ci mai ales nu au ediție minimă. Sînt goluri în biografia creierului lui sonor de parcă s-ar fi format nu în timpul lui Carol I, ci pe vremea lui Pazvante. Tragedia e lirică prea puțin. O ediție critică completă ar fi fost singurul botez care ar fi putut conta chiar mai mult decît toate celelalte la un loc. Devreme ce ar fi abia așa recunoaștere completă a muzicii – și a vieții – lui.   

18. Leitmotivul Thebei | Bucureștiului.

Toate distrugerile semnalate leitmotivic aici au avut loc în București.

19. Leitmotivul Atenei, oraș al păcii și al dreptății.

La intersecția mai multor distrugeri, nu poate fi decît un oraș din viitor. Posibil din emisfera nordică.  Deocamdată în Bucureștiul lui nu este defel pacea, cum nu e deloc dreptatea în Parisul lui Salabert și Enoch.

20. Leitmotivul Tebei în doliu, cu plîngerile ei.

Cu plîngerile și cu protestele, cu petițiile, memoriile, interviurile, investigațiile și comunicatele, cu scrisorile deschise și cu toate postările ei. (Și cu site-ul ei de profil, traurig, lamentoso.)  

21. Leitmotivul ciumei, al molimelor, al tuturor pandemiilor.

Licitațiile cu documente Enescu. Trecute, prezente și viitoare.

22. Leitmotivul Corintului.

Dacă există instituții care lui Enescu îi poartă numele – așadar sarcina postumă – ele ar trebui nu numai să încheie restanța istorică uluitoare a încadrării în Tezaur și anume de urgență a tuturor partiturilor sale (cum a fost cu putință să nu... cum e cu putință să-l elimini pe el pînă și din normele superioare la incendii?), nu numai să facă accesibilă digital complet expresia manuscrisă a acestei incomparabile muzici, cu prioritatea de acum: lucrările fără număr de opus și practic necunoscute, netipărite (necum editate), necîntate, neînregistrate, nu numai să claseze tot ce e fond extramuzical în totalitatea fondurilor de care dispun acestea și de care ar putea pe viitor dispune, ci mai ales să lanseze inventarierea completă a tot ce se știe, din indiferent ce surse posibile, că poartă într-un fel sau altul semnătura lui și are o relație anume cu opera și cu viața – simplitatea deplină a titlului cărții încă nedepășite a lui Noel Malcolm – lui. Asta va însemna: catalogarea indirectă a tuturor fondurilor Enescu din arhive private (și posibil catalogare binevoitor directă a unor astfel de arhive care ar colabora, dacă nu au fost descompletate între timp: ce s-a ales, de pildă, de marea arhivă a lui Viorel Cosma?). Asta va însemna: reparcugerea colectivă adnotată a întregii literaturi Enescu în toate limbile pentru a clasa cronologic, zi după zi (cum fac nemții pînă și cu autori mai mărunți), toate documentele despre care există fie și o singură mențiune, și chiar și documentele despre care că au dispărut, și chiar și documentele care sînt o singură dată pomenite în documente care între timp au dispărut. Și – ca să ieșim la liman – o investigație digitală exhaustivă a tuturor licitațiilor naționale și internaționale, cu cataloagele lor cu tot, și corelarea tuturor descoperilor de piese manuscrise înstrăinate privat într-un fond bibliografic total, pentru a ști eventual cine a fost Enescu în totalitate.  

Orice mai puțin de atît ar fi, evaluat în pondere istorică, neserios. Iar numai o singură parte din toate acestea – aproape aceeași aflare în treabă omagial și impostor nulă, deseori. Enescu, tehnic filologic și muzicologic poate, trebuie tratat în adîncime deja ca un unic autor de secol XVIII și chiar XVII. După atîtea fărădelegi depistate, singura șansă de restituire ar mai fi să-l privim în nici un caz ca pe prea accesibilul „contemporan al nostru“, ci ca pe un veritabil autor extrem de îndepărtat, înfundat într-un ev care nu poate fi al nostru. În ultimele luni de viață a spus că a strîns în el însuși muzică cît pentru patru sute de ani. În fond, acești patru sute de ani trebuie socotiți – la micimea la care am ajuns – și ca patru sute de ani înapoi. Sînt cam patru secole de netrebnicii strînse pachet în comunism și în postcomunism care ne despart decis de el. Chiar și distrugerea lui de către atîția după 1946 și pînă la Historic acum ar trebui să-l scoată din poziția care i-a revenit: un Oedip paricid, incestuos, pandemic și orbit în contumacie. Dacă este el Oedip, cum a înțeles la 50 de ani cînd a încheiat Œdipe, trebuie să-i oferim șansa lui, Oedip din nou, să-i răspundă acestui Sfinx fatal în care ne-am transformat generalizat noi înșine, cu instituțiile noastre inactive și tăcerile noastre (sau voastre?) masificate. În acest declin care tinde spre absolut – licitații masive de inedite Enescu fără acte de proprietate și proveniență! – Enescu ar trebui în sfîrșit să ne inhibe. Să ne împietrească, poate.

Și pentru că Sfinxul de acolo vine, să ne amintim că piramidele însele au stat secole în șir sub nisip, înecate în dune. Nu le mai vedea nimeni. Iar deasupra nisipului, în multe circumstanțe care nu mai contează azi, se tranzacționau cîndva mameluc diferite loturi de hieroglife încă nedescifrate. 

23. Leitmotivul omului, oamenilor.

Ideea că analfabeții fiscal funcționali se exprimă în formă continuată despre Enescu (și despre unul mai mic, Eliade) e năruitoare. Cum de au ajuns ei la amplele locvacități din aceste săptămîni e nu atît un mister (nu este), cît o ofensă generală. Să recitim un eșantion sinistru al acestui d. Cezar Florea, patron Historic: „m-aș duce pînă acolo unde, aș spune, dacă aș contesta acest act, aș putea să contest tot ce este Muzeul George Enescu, pentru că la baza donației se află certificate de genul acesta“. Muzeul, între timp, a avut aceeași reacție de parcă nici nu ar exista și de parcă nu ar avea – totuși, e în statut, figurează prin ROF, susține rapoartele anuale – ceva de apărat și ilustrat. Asta cînd tocmai o fostă directoare a lui (Laura Manolache) afirmă că din Muzeu s-a sustras (adică s-a și furat, s-a și vîndut, aceasta a spus – ca să nu apară edulcorări și pudibonderii) cine știe cît de-a lungul cine știe cîtor ani. Asta cînd o anterioară fostă directoare (Ilinca Dumitrescu) devine astăzi, prin chiar această licitație, nimic mai puțin decît expert Historic, reprezintă casa și consideră licitația cu documente nelegale un fel de expoziție agreabilă, un act cultural satisfăcător chiar, într-un conflict de interese și într-o confluență de dezinterese strivitoare.  

24. Leitmotivul Destinului. Și al Sfinxului.

Știm bine în ce țară trăim. Și în același timp nu știm deloc. Este aici ceva insondabil, inanalizabil, neforabil. Canapeaua lui Freud a fost făcută demult lemn de foc și arșice pe la Nădlac. Indiferent cît de ilustru și inatacabil și inoxidabil (și peren tocmai) devine un seamăn de-al nostru, unul dintre cei mai uriaș buni, e un făcut. Poate deveni un nimeni pe loc și va fi atacat din toate părțile. Poate fi oricînd jupuit de manuscrise, de pildă. Neajunsul de a fi dăruit.

Dar știm ce lecție generală e de urmat. El însuși a scris Œdipe. El o găsit soluția – o soluție nouă, o soluție a lui, disjunsă de Freud și covîrșind sonor ansamblul mitului grec – pentru însuși Oedip. Adică pentru cineva cu probleme demonstrabil ceva mai mari. Iar asta e în continuare destul. La Sphinge (femininul e păstrat din greacă), sfinxa însăși a pălit pentru totdeauna în fața lui Pynx. Asta poate ghida inclusiv comportamentul colectiv în fața unor asemenea licitații sau prăduiri.

De atunci, de exact 90 de ani încoace, parapetele sînt acolo, în armonie, și palisadele sînt acolo, în libret. Este suficient să îl reasculți, pur și simplu.

Constituie episodul 40, din ziua a 33-a, al unui parastas textual intitulat Thriller Enescu, investigație serială sistematizată la un moment dat de un site Thriller Enescu – Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat (enescueliade.com). Este și ultima mea intervenție în jurul acestui subiect.

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.  

Foto: wikimedia commons

Pentru Leitmotivele 1-6: culpa istorică, vezi prima parte a acestui eseu detectiv.