Waiting for sirens' call
The Killers, Franz Ferdinand, Bloc Party, Kaiser Chiefs sînt numele noilor senzaţii ale scenei popy & rocky & punky. În spatele lor şi a lucrurilor pe care le fac ei în prezent, la vreo 25 de ani distanţă, inimitabilul Ian Curtis, frontman-ul Joy Division, îşi lua zilele cu doar cîteva ore înainte de a zbura către State pentru primul turneu peste Ocean al legendei post-punk. Moartea lui i-a făcut pe ceilalţi să pună punct unui proiect care se anunţa revoluţionar pentru muzica timpului. Dar, foarte repede, Bernard Sumner, Peter Hook, Stephen Morris şi Gillian Gilbert inventează un altul. Se cheamă New Order, e un soi de mit umblător şi încă produce. Deşi se apropie de 50 de ani, oamenii sînt departe de scălîmbăielile sterile & penibile ale unor The Rolling Stones. După un deceniu senzaţional (anii '80), după un altul foarte tăcut (anii '90), mogulii electro-pop-dance-ului s-au afişat, acum patru ani, cu un năucitor Get Ready, creaţie care cu siguranţă i-a înnebunit de invidie pe puştanii genialoizi din new indie-ul de aiurea. În 2005, şarmanţii dinozauri arată la fel de bine. Waiting for sirens' call (A&A Records), noua producţie a britanicilor, sună excelent şi e o călătorie în toate direcţiile. De la "Krafty", primul single, o reverenţă făcută bunicilor Kraftwerk, trecînd prin "Jetstream", cu un surprinzător backing făcut de vocalista unei trupe - Scissor Sisters - care şi-a tras partea ei de succes citîndu-i copios pe New Order, şi ajungînd la "Working Overtime", care pare a fi mai degrabă un cover făcut de The Clash după Primal Scream, noul album New Order n-are de ce să se teamă, chiar dacă vremurile unor Factory Records sau Hacienda s-au dus, iar Manchester-ul nu mai e un oraş chiar atît de vesel.
