Tranziţia de la Operă
Opera din Paris trece prin restructurări la nivelul conducerii. După plecarea anticipată a directorului Nicolas Joël, conducerea prestigioasei instituţii a fost preluată, de la 1 august, de fostul director al Scalei din Milano, Stéphane Lissner. Cu un program artistic deja stabilit, în linii mari, pe următorii doi ani, şi cu un repertoriu oricum destul de divers, nu e de aşteptat ca Lissner să schimbe radical scena Operei. O instituţie conservatoare prin definiţie, Opera din Paris s-a adaptat, încetul cu încetul, la sistemul de subvenţii: mecanismele birocratice sînt stufoase, dar sigure. După schimbarea directorului, urmează o etapă de tranziţie. Lissner va trebui să-şi aducă în echipă cîţiva dintre foştii colaboratori. Ei îi vor înlocui pe colegii lui Nicolas Joël. Dar tranziţia nu e chiar atît de uşoară. Cei care urmează să plece solicită acum prime de concediere anticipată. Sumele totale s-ar ridica, potrivit unei investigaţii realizate de Mediapart, la 1,8 milioane de euro – şi asta doar în prima etapă. În cazul unei noi restructurări la nivelul conducerii, este posibil ca suma să depăşească 2,7 milioane. Numai directorului departamentului de resurse umane i-ar reveni cel puţin 300.000 de euro – şi aceasta nici măcar nu ar fi cea mai mare dintre primele stabilite de planul de restructurare. E mult? E puţin?
Bugetul total al Operei pariziene se ridică la 200 de milioane. Jumătate din sumă o reprezintă subvenţiile directe din partea statului. 2% pentru un plan de tranziţie nu e un capăt de ţară, o să spuneţi. Într-adevăr, cifrele nu spun mare lucru. Doar că e pentru prima dată cînd o instituţie publică pune la bătaie sume atît de mari – şi asta în condiţii de austeritate bugetară. Mediapart foloseşte un termen foarte dur: delapidare.
Nimeni nu contestă meritele şi performanţele artiştilor de la Operă. Instituţia a fost relativ protejată şi de tăierile de buget (în vreme ce numeroase alte programe şi instituţii mai mici au avut de suferit, în ultimii ani). Dar dezvăluirile de acum arată că s-a mers poate prea departe cu autonomia. Chiar dacă totul pare legal, chiar dacă direcţiunii nu i se poate imputa vreo încălcare a regulamentului, aceste cheltuieli par absurde şi imorale. Managerii de top ai unei instituţii publice de cultură pretind indemnizaţii de nivelul şefilor de bănci. Prestigiul mondial şi performanţa artistică au făcut ca Opera să devină acum intangibilă, de necontrolat – acuză realizatorii investigaţiei. Reprezentanţi ai ministerului culturii se apără explicînd că aceste „costuri de tranziţie“ nu trebuie nici girate şi nici finanţate direct de minister. Ele sînt „o consecinţă a aplicării dreptului muncii“.
Tocmai aici e şi partea scandaloasă a afacerii. Luna trecută, la Festivalul de la Avignon, artiştii şi tehnicienii „intermitenţi“ (adică: neangajaţi) au protestat împotriva unor schimbări legislative cu privire la condiţiile în care se acordă indemnizaţia de şomaj şi valoarea acesteia. Sindicatele solicită guvernului revizuirea convenţiei de asigurări. Legea nu face parte din pachetul de măsuri pentru sprijinirea creaţiei şi are o aplicabilitate generală. Or, artiştii şi tehnicienii din domeniul spectacolului vor reglementări speciale pentru condiţii speciale. Iniţiatorii mişcării de protest au folosit cuvinte precum „pauperizare“ sau „precaritate“. Aşa-numiţilor „intermitenţi“ li se mai taie din drepturi în numele sustenabilităţii, în vreme ce, pentru directorii angajaţi ai Operei, se găsesc berechet fonduri pentru concediere anticipată. Dacă toate astea s-ar fi petrecut în era Sarkozy, poate nici n-ar mai fi fost atîta agitaţie – numai că preşedintele François Hollande a ajuns la putere, printre altele, cu un plan care promitea „echitate“. Obiectiv greu de atins, mai ales în cultură.
