„Sper ca literatura să-i facă pe oameni să-şi verse cafeaua pe masă“ – interviu cu Ayelet GUNDAR-GOSHEN

Monica ANDRONESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 651 din 11-17 august 2016
„Sper ca literatura să i facă pe oameni să şi verse cafeaua pe masă“ – interviu cu Ayelet GUNDAR GOSHEN jpeg

Romanul de debut al scriitoarei Ayelet Gundar-Goshen (n. 1982), O noapte, Marcovici (traducere de Any Shilon, Editura Nemira), a fost recompensat cu Premiul Sapir în 2012 şi va fi în curînd ecranizat. Ayelet Gundar-Goshen a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, precum şi cinematografia și scenaristica la Sam Spiegel Film School din Ierusalim, scenariile ei fiind premiate la diverse festivaluri internaționale. Romanul spune povestea locuitorilor dintr-un sat israelian din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, urmărind felul în care Istoria se împletește cu istoriile oamenilor.

Cum arată o zi obișnuită din viața dvs. acum?

O zi obișnuită din viața mea începe dimineața deveme, fiindcă am un copil de doi ani. Și se termină noaptea tîrziu, pentru că, pe lîngă a fi mamă, încerc să fiu și scriitoare. Atunci cînd sînt cu fiica mea, mă simt vinovată că nu scriu. Iar atunci cînd scriu, mă simt vinovată că nu sînt cu fiica mea.

Cum v-ați hotărît să scrieți ficțiune?

A te hotărî să scrii proză nu e foarte diferit de a te hotărî să călărești un dragon. Ai un lucru imens și înfricoșător în fața ta și, în loc să fugi de el, trebuie să-i sari pe spate. E mai mare ca tine, are niște aripi uriașe și tu trebuie să le poți controla. Altfel te răstoarnă. Partea proastă la dragoni și la romane e că, dacă ai reușit să te ții pe spatele lor o dată, nu înseamnă neapărat că poți s-o faci şi altă dată.

Pot cărțile să schimbe lumea?

Un roman nu este o declarație politică. Dar are, desigur, aspecte politice. Vrea să atingă oamenii nu doar într-un mod privat, ci și într-unul social și politic. Cred că cele două nu pot fi separate. Vorbim, de fapt, despre ce înseamnă să fii o ființă umană. Ce responsabilitate morală – dacă avem vreuna – purtăm pe umeri?

Cred că este treaba scriitorului să forțeze cititorul să se uite acolo unde de obicei evită să o facă. Literatura este un act de perspectivă, diferită cu fiecare privire. Cînd lucram ca editor de știri, principala întrebare pe care mi-o puneam era cîtă realitate erau dispuși oamenii să primească în timp ce-și beau cafelele dimineața. Cît timp poți înghiți cerealele citind, ziarul își face treaba. Sper ca literatura să fie mai mult decît atît. Sper ca literatura să-i facă pe oameni să-și verse cafeaua pe masă.

O noapte, Marcovici privește dezastrele și războaiele cu multă înțelegere, tandrețe, ironie și umor. Cum ați ajuns la această abordare a istoriei ca israeliancă? Cum a prins contur și de unde a venit această carte?

„Cine locuiește în casa aceea?“, l-am întrebat pe iubitul meu prima dată cînd m-a dus în satul părinților săi. Casa din spatele gardului nu era neapărat mai întunecată sau mai misterioasă ca restul. Nu avea iederă pe pereți, nu-i atîrnau lilieci de acoperiș, și totuși emana un soi de tristețe, așa cum dinspre alte case veneau voci de copii sau miros de grătar. „Frumoasa Bela locuiește acolo“, mi-a răspuns el. M-am uitat la el așa cum se uită fetele la iubiții lor care consideră alte fete frumoase și el a adăugat imediat că „frumoasa Bela“ are 80 de ani și e cea mai nefericită femeie din sat. „De ce e nefericită?“ Şi imediat ochii i s-au aprins. Nimic nu aprinde mai tare o conversație care stagnează decît nefericirea altuia. Aparent, Bela nu era doar frumoasă. Era răvășitor de frumoasă. Genul de femeie care făcea păsările să zboare invers. Broaștele țestoase să alerge. Bărbații să înghețe. Dar dintre toți bărbații pe care i-a înghețat, destinul ei a fost să se mărite cu cel mai nevrednic om din sat. „De ce?“ Era prima oară cînd auzeam de operațiunea eroică ce ieșise atît de prost. Se întîmplase cu mai bine de 60 de ani în urmă, dar lumea din sat încă mai vorbea despre asta. Țineau cu dinții de povestea lor, așa cum alți săteni țineau la rețetele lor faimoase sau la vinurile secrete.

Așa am descoperit că în timpul celui de al Doilea Război Mondial un grup de fermieri evrei au plecat cu mandat din Palestina spre Europa. Planul lor era să pună la cale căsătorii fictive cu tinere israelience care nu aveau voie să intre în Israel din cauza legii britanice. Aceste căsătorii de conveniență erau menite să salveze fetele din Europa nazistă și să le aducă în țară pe sub nasul britanicilor. Căsătoriile s-au schimbat dintr-un simbol al iubirii, dintr-o emoție intimă și privată într-o afacere de ordin național. Cele mai personale și intime aspecte au fost transformate într-o acțiune națională. Odată ajunși în Israel, toți tinerii divorțau și își continuau viețile. Cărțile de istorie glorifică această operațiune, dar nici una nu menționează cazul frumoasei Bela, căsătorită cu un fermier marcat de frumusețea ei, care a refuzat să o lase să plece, odată ajunși acasă. A ținut-o lîngă el împotriva voinței sale, la adăpostul puternicei legi religioase. O lege care există în Israel și în prezent – odată căsătorită religios, o femeie nu poate divorța fără acordul soțului. Dacă el nu îi dă voie, e obligată să rămînă căsătorită. Nu se poate căsători cu alt bărbat și, dacă face copii în afara căsătoriei, sînt considerați bastarzi și nu pot să se căsătorească la rîndul lor cu binecuvîntarea comunității religioase. În acel moment îți vine să strigi: „Ticălosul!“ Cel puțin asta am vrut să fac cînd am auzit prima dată povestea.

Dar apoi, psihologul din mine a ieșit la iveală. În loc să condamn acest bărbat, am încercat să îl înțeleg. M-am întrebat ce anume face pe cineva să țină altă persoană lîngă el cu forța. Sau cu legile dintr-o țară. Ceva ce nu îi aparține. Am încercat să găsesc în mine însămi acele lucruri de care eu nu mă pot despărți, fie dintr-o mare pasiune, fie din orgoliu. M-am gîndit la toți cei care refuză să renunțe la ceva, păstrînd speranța deșartă că, dacă țin cu dinții de acel ceva, va fi al lor. Am hotărît să îl numesc Iacob Marcovici. Am ­luat numele de la un prieten al bunicii mele, pe care îl cunoșteam de cînd eram copil, dar nu țineam niciodată minte cum îl chema. Eram sigură că fermierul acela fusese genul de bărbat a cărui figură pur și simplu nu ți-o amintești, pe care îl vezi fără să îl observi de fapt. Ca acei copii pe care nimeni nu știe cum îi cheamă la școală. Dacă Bela era o lebădă frumoasă, mă gîndeam, atunci Marcovici era ca un vierme anonim. Un personaj minor.

Dar în realitate nu cred că există personaje minore. Să spunem că scrii despre un bărbat care ia autobuzul să-și vadă amanta. Șoferul de autobuz este un personaj minor, dar poate că în seara aceea plănuiește să-și omoare soția cu un cuțit. Sau poate se duce acasă să le spună copiilor săi la culcare cea mai spectaculoasă poveste din lume – pe care a avut timp toată ziua s-o inventeze conducînd autobuzul. Atunci cînd te concentrezi pe un singur personaj, poți face greșeala să crezi că această ființă umană e mai specială ca altele. Asta se întîmplă atît în literatură, cît și în viață; ne concentrăm pe noi înșine și îi vedem pe ceilalți drept „personaje minore“. Dar adevărul este că oricare dintre pasagerii autobuzului poate face obiectul unui roman. Nu neapărat un thriller, poate o poveste despre pierdere și sentimentul de nimicnicie, totuși o poveste.

Există suferință, bucurie, bine și rău, întuneric și lumină în romanul dvs. Cum e sufletul omului, în opinia scriitoarei, a psihologului și redactorului de știri Ayelet Gundar-Goshen?

Cred că sufletul oamenilor nu s-a schimbat deloc pe parcursul secolelor: este o combinație de bine și rău, întuneric și lumină. Așa cum împărtășim aceleași organe ale corpului cu strămoșii noștri ancestrali, la fel împărtășim același mecanism sufletesc care îi motiva pe oamenii din Grecia mitologică sau pe cei din vremurile biblice.

Care e cel mai rău lucru din psihicul omului contemporan?

Indiferența – abilitatea noastră de a ignora ceea ce se află exact în fața noastră.

Ce carte aţi lua pe ipotetica insulă pustie?

Departe de lumea dezlănțuită de Thomas Hardy. Cuprinde totul – ironie, tandrețe, tot ceea ce eu însămi îmi doresc să „fur“ de la un scriitor.

a consemnat Monica ANDRONESCU

Foto: Katharina Luetscher

1026 16 impostorul webp
Impostor ca mine
Impostorul își propune să readucă la viață toate frămîntările sociale ale unei epoci, prin intermediul cîtorva personaje situate de ambele părți ale baricadei.
p 17 jpg
Joker
Aici e de găsit un oarecare merit al filmului: în secvențele în care Ridley Scott minte conștient, de dragul cinema-ului.
p 17 Audio jpg
Voci umane, voci artificiale
Am sentimentul că, în cazul tehnologiei de simulare a vocii umane, sfîrșitul jocului va veni cînd nu vei putea face diferența între vocile AI și cele umane.
1025 16 coperta corin braga jpg
Străinătăți, stranietăți și alte fantasme literare
Mi‑e greu să cred că proza lui Mircea Eliade ar putea fi înțeleasă pe deplin fără dialectica sacru‑profan.
p 17 2 jpg
Pînă la capătul drumului
Filmul vorbește despre condiția de a ajunge mereu prea tîrziu.
1025 17b cover1 jpg
Solo & solos
Curînd ne vor vizita artiști de la celălalt capăt al lumii, din Noua Zeelandă și Australia, care au acumulat cu sîrguință simpatie internațională și și-au făcut în cele din urmă curaj să ne caute și pe noi pe hartă.
image png
O călătorie narativă ajunsă la final: Asociația Heart a încheiat cu succes proiectul „Povești de familie”
Asociația Hearth are plăcerea de a anunța încheierea cu succes a proiectului cultural “Povești de familie” – o inițiativă recuperatoare și artistică
1024 16 cop1 png
Anxietatea lucrurilor definitive
Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.
1024 17 Am avut o livada foto Sabina Costinel jpg
Livezile noastre de vișini
Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.
Doru Covrig Doua maini,model cu roșu și negru, polimer, 17x25x18cm, 1995 jpg
Expoziție personală DORU COVRIG - sculptură mică și desene - la un an de la dispariția artistului
Doru Covrig este pentru arta contemporană un reper al sculpturii conceptuale
Poster orizontal 23 11 2023 Gianni Gagliardi Nomadic Nature jpg
„NOMADIC NATURE”: jazz cu saxofonistul spaniol GIANNI GAGLIARDI, la Sala Radio
A înregistrat peste 40 de albume, dintre care 5 ca solist, albume ce au primit aprecieri foarte bune din partea presei internaționale.
1023 16 antologia palatina cartea a v a produs galerie mare jpg
p 17 2 jpg
Bîrfoteca
Jeanne du Barry îneacă monarhia franceză în unsoarea tabloidelor.
1023 17 Kenny Garrett jpg
Jazz Syndicate Festival
Pentru un succes total însă, festivalul ar fi meritat o promovare mai extinsă.
1023 21 Iamandi coperta jpg
Adio, Europa de Est!
Aș adăuga: poate noua formă a folclorului est-european.
1022 16 donnatela jpg
Black Hole Sun
Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană.
p 17 2 jpg
Zeița
Și ne arată că această utopie e la îndemînă.
1022 17 The Beatles Now And Then jpg
Beatleși și Stoneși în 2023
The Rolling Stones este o formație în (plină) activitate, niciodată întreruptă, niciodată scurtcircuitată de ego-urile supraexpandate ale componenților.
1022 21 Florescu jpg
Brâncuși, Picasso: artiști, expoziții, efecte în paralelă
Dar acesta e un alt artist, un alt efect în paralel, un alt posibil subiect al unei alte expoziții „în paralelă” care va avea loc cîndva, în viitor.
Poster orizontal09 11 2023 Contemporan în România 2 jpg
„CONTEMPORAN ÎN ROMÂNIA” – seară de jazz și vernisajul expoziției „Centaur”, la Sala Radio
Prin Proiectul Cultural dorim să oferim o revelatoare experiență multimedia
1021 16 coperta jpg
„Grecia călătorește, călătorește mereu”
Grecia călătorește, călătorește mereu.
p 17 jpg
Detalii
Frumusețea filmului e inseparabilă de o stare de plutire a tuturor lucrurilor.
1021 17 cover1 jpg
Încredere
Lansările din acest an au arătat un grup în formă maximă.
1021 21 moscova inhata romania robert bishop e s crayfield editura corint istorie 01 jpg
Origini românești ale Războiului Rece
Ordinele noastre erau să ne ocupăm de naziști, dar am aflat curînd că urgia comunistă „este mai rea decît cea nazisă”, au mărturisit autorii.

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.