"Sînt un om simplu, merg pe jos şi mă îmbrac modest"

interviu cu Victor REBENGIUC La Teatrul "Bulandra", înaintea verii, a avut loc premiera spectacolului Şase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, în regia lui Liviu Ciulei, cu Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Maia Morgenstern, Andreea Bibiri, Camelia Maxim, Mirela Gorea, Dana Dogaru, Dan Aştilean ş.a. În urmă cu cîteva săptămîni, de data aceasta la Teatrul Naţional din Bucureşti, a avut loc premiera spectacolului Inimă de cîine, după o nuvelă de Mihail Bulgakov, în regia lui Yuriy Kordonskiy, cu acelaşi Victor Rebengiuc, Mircea Rusu, Marius Manole, Tania Popa, Cecilia Bîrbora, Florina Cercel, Alexandru Bindea, Şerban Ionescu ş.a. Spuneaţi undeva că aveţi idei puţine, fixe şi deja cunoscute. Sînteţi un om cu certitudini? Dimpotrivă, şi îndoielile mele sînt cunoscute. Îndoielile mele fixe. Am o singură certitudine: societatea comunistă nu este o societate bună. După experienţa nefericită de cîţiva zeci de ani, pot băga mîna în foc pentru asta. Altfel, sînt un om al îndoielii. Nu-mi impun părerea cu orice chip şi nu ţin neapărat să conving. Deşi sînt convins că am dreptate. (Rîde.) Cînd eraţi foarte tînăr aţi jucat multă comedie, dar rolurile dvs. din ultimii ani sînt predominant dramatice. Este drama un gen mai înţelept? Sînteţi dvs. mai puţin senin? Nu cred într-o astfel de relaţie. Accept ce mi se oferă să joc în măsura în care rolurile respective mă satisfac profesional şi estetic. Cînd refuz roluri o fac pentru că ori sînt prea vulgare, ori prea schematice, ori sînt roluri pe care le-am jucat deja. Nu umblu după roluri mari, caut rolurile bune unde pot arăta ceva. De pildă, în Balanţa rolul meu era mic, dar consistent. Ce rost are să stai trei ore pe scenă fără să te remarce nimeni!? Sînt fericit că pot juca şi dramă, şi comedie. Nu am preferinţe. Altfel, e mai dificil un rol de comedie decît unul într-o dramă, pentru că e greu de găsit măsura. În comedie eşti tentat de histrionism. E ceva în fiecare actor care se bucură cînd publicul rîde, iar actorul, cînd vrea să fie pe placul publicului, exagerează. Urăsc aplauzele la scenă deschisă. Mi se pare că atunci se rupe magia teatrului. Eu joc cu imaginea celui de-al patrulea perete. Dincolo de acest perete imaginar este publicul şi nu îmi place să fiu trezit din lumea personajului. Mă simt descoperit. Dar există actori care joacă pentru aplauzele la scenă deschisă. Or, de obicei, ele nu sînt adresate măiestriei actoriceşti, ci unei poante, unei replici anume... Ce v-a convins să jucaţi în Inimă de cîine: personajul lui Bulgakov sau colaborarea cu Yuriy Kordonskiy? Lucrez a patra oară cu acest regizor: am colaborat în Unchiul Vanea, în Căsătoria, apoi a mai fost un spectacol jucat la Buşteni, o singură dată, în cadrul unei manifestări UNESCO, Conu' Leonida faţă cu reacţiunea... Îmi place să lucrez cu Yuriy Kordonskiy şi, dacă m-ar mai solicita, aş colabora cu el oricînd. În piesa lui Pirandello jucaţi rolul unui om care crede în forţa dramei sale reale, dar care vede prea bine cum punerea în scenă îi alterează adevărul. E aici un mise-en-abîme? Tatăl este un personaj creat de o imaginaţie şi apoi abandonat. Se simte viu şi luptă pentru dreptul lui la existenţă. E aici o dramă pe care încerc să o fac vizibilă. Speculaţiile filozofice le las altora. În acest moment jucaţi trei piese simultan, care e senzaţia pe drumul dintre cele trei repetiţii? Fericire. Să joc roluri diferite mă pasionează şi mă provoacă pentru că încerc să diferenţiez rolurile nu prin machiaj sau costum, dar să găsesc diferenţe interioare, de gîndire şi de ritm. Mustaţa asta pe care mi-am lăsat-o pentru filmul lui Lucian Pintilie turnat astă-vară, Capul de zimbru, am păstrat-o pentru premiera cu Inimă de cîine, dar nu ştiu cît o voi mai ţine, mă mănîncă şi trebuie mereu să mă scarpin. (Rîde.) Nu vă epuizează să jucaţi atîtea roluri în acelaşi timp? Nu, domnule, deocamdată - bat în lemn - nu mă epuizează! (Rîde.) Sînt fericit cînd am de-a face cu asemenea provocări. Anul acesta, de pildă, a fost un an foarte greu. Am muncit mult şi am şi eu o vîrstă: 73 de ani aproape. Am lucrat cu Liviu Ciulei la Şase personaje..., apoi, în nişte condiţii foarte grele, filmul lui Pintilie după nuvela Capul de zimbru a lui Vasile Voiculescu şi, imediat, am intrat în repetiţii pentru Inimă de cîine. A fost greu, solicitant, mă simt puţin obosit - nu mult, puţin -, dar fericit pentru că am avut de lucru şi lucruri interesante. Eu nu mă mulţumesc să urc pe scenă şi să spun nişte replici doar arătîndu-mă pe mine la nesfîrşit. Eu nu am ce arăta, mă consider neinteresant. Cum reuşiţi, în ciuda atîtor roluri, numeroase, variate şi de succes, să vă păstraţi firescul şi modestia? Nu aveţi orgolii, angoase, crize de personalitate? Sînt un individ într-o fază primară de dezvoltare (rîde), nu am asemenea angoase de creator. În tinereţe chiar mi-era ruşine să spun că sînt actor. Şi nu pentru că era o meserie ruşinoasă, doar că nu-mi plăcea să fiu recunoscut, eram încurcat. Astăzi, cînd mă salută lumea pe stradă, şi din zece în zece metri, oameni pe care nu-i cunosc, dar care sînt aşa drăguţi cu mine, mă simt la fel de stînjenit. Vă apasă celebritatea? Eu sînt un om simplu, merg pe jos şi mă îmbrac modest. Cînd mi se spune "maestre" mă umflă rîsul. Ce maestru, domnule!? Sînt muncitor în teatru, muncitor cu trupul şi cu sufletul. Vă (mai) interesează să colaboraţi cu tinerii regizori? Am lucrat cu tineri şi aş mai lucra cu ei, dacă îmi vor propune roluri interesante. Nu cred însă că aş putea lucra vreodată cu Radu Afrim. Am văzut Trei surori, un spectacol pus în scenă de el care începea cu o imagine foarte frumoasă: ofiţeri în slipi şi cu mantale militare dansînd cu trei fetiţe. Era o imagine superbă, dar ce s-a întîmplat după această secvenţă de început eu n-am mai priceput. Deşi m-am străduit. Poate sînt un tip conservator, dar dorinţa de a schimba o asemenea piesă eu nu o pot înţelege. Poţi scrie o piesă cum vrei tu, dar de ce să intervii de aşa manieră într-o piesă de Cehov ori de Shakespeare...!? Lucrurile spuse acolo sînt consonante, emoţionante, gustate de atîtea generaţii de spectatori. Or eu, ca spectator, m-am simţit lovit gratuit şi am fost indignat, deşi Cehov nu mi-e rudă! Sînteţi conştient de felul în care actorii se mobilizează şi dau ce au mai bun în preajma dvs.? Da. Este o dorinţă a mea şi, în fond, o responsabilitate. Am avut profesori buni pentru a învăţa această responsabilitate a unui actor: respectul pentru text şi pentru spectacol, căci spectacolul de teatru nu este un recital. Am învăţat asta de la profesorii mei, de la Aura Buzescu, în special, şi apoi de la ceilalţi actori cu care am jucat. Clody Bertola, de pildă, era un exemplu de dăruire şi de păstrare a integrităţii artistice, în timp, a unui spectacol. I-aţi jucat pe Tănase Scatiu, Apostol Bologa sau pe Moromete şi putem oricînd revedea filmele respective. Dar există roluri de teatru de care vă pare rău că nu s-au păstrat? Sînt roluri pe care regret că nu le mai joc şi sînt roluri pe care regret că le-am jucat. (Rîde.) Bătrînul Dodge din Copil îngropat de Sam Shepard este cel mai recent. Dintre rolurile mai vechi, am nostalgia primului rol de dramă pe care l-am jucat: Bif din Moartea unui comis voiajor, un spectacol în regia absolut penibilă a lui Dinu Negreanu, un individ afon artistic, dar care a profesat din motive politice. Noroc că piesa lui Arthur Miller era prea bună şi, oricît s-a străduit Negreanu s-o strice, n-a reuşit. Am beneficiat atunci de ajutorul lui Liviu Ciulei, pe care l-am rugat să mă ajute să lucrez rolul. Acel rol a fost prima mea reuşită importantă. Aţi jucat vreodată vreun rol pe care să-l simţiţi atît de aproape încît să plecaţi cu el acasă? Niciodată, pentru că nu mă recunosc în piesele jucate. Sînt roluri care îţi vin de la prima lectură, altele ţi se destăinuie greu, trebuie să le convigi pentru a se lăsa cucerite. Cum vă daţi seama că aţi "cucerit" rolul? Cînd simt că replica vine de la sine, cînd îi găsesc tonul şi sinceritatea, cînd înţeleg adevărul şi sensul replicilor... Simţi atunci, dintr-odată, că eşti luminat. Aşa mi s-a întîmplat cu rolul Pamfil, un tip de la partid, dintr-o piesă a lui Al. Mirodan, Ziariştii. Jucam atunci alături de Toma Caragiu, Radu Beligan şi Virgil Ogăşanu. A fost ca o revelaţie cînd am simţit că am prins rolul. Poate şi pentru că tipii ăia de la partid erau simpli şi săraci cu duhul... (Rîde.) Cînd aţi jucat ultima dată cu Ion Caramitru? Prin '91, în Visul unei nopţi de vară, spectacolul lui Ciulei, jucam amîndoi - eu pe Taliban, el pe Ferdinand -, dar nu ne întîlneam, nu aveam scene împreună. Aşa, replici, eu i-am dat mai multe lui Caramitru. (Rîde.) Marile dvs. roluri de film sînt mari personaje literare. Acesta a fost şi avantajul meu, pentru că am avut material de studiu pe care am putut construi mai bine rolul. După scenarii, e mai greu. Cu o excepţie: Niki Ardelean era un personaj scris foarte precis, accesibil şi viu. L-am putut înţelege foarte bine. Regretaţi că nu aveţi o carieră internaţională? Dacă mă gîndesc cîteodată şi mă compar, ca activitate, cu alţii, cred că aş fi putut avea cariera multor actori celebri. Dar eu m-am născut aici şi asta e limba mea. Aş fi putut rămîne în străinătate, căci am avut ocazia în tinereţe, dar am ştiut că asta mă va face să renunţ la actorie. Nimeni din cei rămaşi afară n-a făcut mare lucru. Au jucat sporadic, în tetruleţe, cu regizori mediocri, fără să facă o carieră. Eu am avut şansa să joc cu regizori de talie mondială: Pintilie, Ciulei, Purcărete, Penciulescu, Kordonskiy, toţi au montat în Occident unde sînt apreciaţi şi cunoscuţi. Mie îmi este de ajuns. Aveţi aproape 50 de ani de actorie de succes în spate. La ce mai aspiraţi acum? Păi, la ce am aspirat dintotdeauna. Nu e ipocrizie: vreau să ajung un actor mare. Şi noi cît o să mai aşteptăm? Mult şi bine. (Rîde.) Am un fel de certitudine că n-o să ajung niciodată, dar nici nu-mi vine să abandonez. Să fiu un actor mare înseamnă să joc un rol şi să nu am ce-mi reproşa pe urmă. Să joc un rol fără pete, să fiu fără cusur, asta mă face să continuu. Care vă e mai simpatic, omul sau actorul Rebengiuc? Băiatul meu îmi e cel mai simpatic. V-am spus că îmi era ruşine să spun că sînt actor. Nu am vrut niciodată să fiu altul şi nici nu vreau să plac neapărat. Am fost şi sînt împăcat cu mine. Care e cea mai mare nenorocire care vi s-ar fi putut întîmpla? Să fi fost membru de partid. (Rîde.) Să nu fi fost sănătos, să fi avut un accident... N-aş suporta să văd că-i constrîng pe alţii să îngrijească de mine. Cum vă imaginaţi fericirea? O casă cu curte, cu multă vegetaţie, cu flori şi arbuşti mulţi, undeva într-o zonă ferită de inundaţii şi de gripa aviară. Ştiu o asemenea casă undeva la Vama Veche. Din păcate, locul acela e poluat acum, nu de manele, ci de lupta împotriva manelelor. Stindardul acesta - Salvaţi Vama Veche! - e o nenorocire. (Rîde.)