Sfîrşitul erei Castorf
Berlin se desparte zilele acestea de Frank Castorf. Legendarul regizor care conduce, de mai bine de 25 de ani, Volksbühne va fi înlocuit din funcție. Despre schimbare se știe și se vorbește deja de multă vreme, lumea era pregătită – atît echipa teatrului, cît și publicul. Se știe, încă de acum doi ani, și cine va fi intendent: managerul de artă și teoreticianul Chris Decron, director, pînă acum, al Tate Modern Londra. Și totuși, lumea teatrului berlinez clocotește. Miza scandalului nu e atît înlocuirea unui om de teatru cu un curator. Cît schimbarea însăşi: de ce să schimbi ceva ce funcţionează bine de atîta vreme? De ce să înlături de la conducerea celui mai cunoscut teatru din Berlin pe chiar (re)fondatorul de după 1989 al instituției?
Volksbühne e nu numai teatrul poate cel mai iubit de berlinezi, ci şi un spaţiu al inovaţiei, o scenă pe care s-au produs (şi care a produs) marii actori contemporani germani. Un adevărat brand al capitalei şi al Germaniei, Volksbühne şi-a adaptat în permanenţă repertoriul la „societatea reală“, la problemele de actualitate, la temele relevante. Atunci cînd a montat Shakespeare sau Cehov, Castorf a adus mereu o perspectivă contemporană. Spectacolele sale – mai mult sau mai puţin reuşite – nu au lăsat pe nimeni indiferent. Multe dintre ele sînt „material didactic“ în şcolile de teatru.
Teatrul are un buget de 17 milioane de euro – o sumă fabuloasă în comparaţie cu posibilităţile financiare ale teatrelor din România, dar suma e considerată insuficientă de Castorf însuşi. Cert e că, în ciuda prestigiului, teatrul a înregistrat, în ultimii ani, un număr relativ scăzut de spectatori. Această scădere a frecventării – chiar dacă nu i se impută direct directorului – e o bilă neagră, un argument (sau un pretext) pentru înlocuire. Şi tocmai aici e şi scandalul: cei care îl iubesc pe regizorul Castorf nu vor să conceapă că singurul criteriu de evaluare e numărul de bilete vîndute.
Castorf însuşi crede că aici e o mare neînţelegere, o eroare a celor care stabilesc politicile culturale. O neînțelegere, mai precis o lipsă de aplecare asupra culturii, a spus creatorul într un interviu acordat săptămînalului Die Zeit. Pe vremuri – pe vremea RDG –, decidenţii aveau măcar minime competenţe în domeniul cultural, ele erau necesare măcar pentru a rezista… rezistenţei, pentru a contracara opoziţia din teatru, povesteşte Castorf. Astăzi, mărcile competenţei ar fi cuvintele englezeşti şi limba de lemn. „Se vorbeşte foarte mult americăneşte, asta e destul ca să ajungi în zona de conducere a teatrului.“ Fostul primar Klaus Wowereit l-a susţinut, dar „n a făcut nimic: nici bune, nici rele“, i-a lipsit cu desăvîrşire viziunea în ceea ce priveşte politicile de promovare a operei şi a teatrului. Castorf sugerează că cineva ar avea interesul ca el să fie înlocuit. Că, mai nou, „cei de sus“ (adică: ordonatorii de credit) vor „ceva cool“. Or, spune Castorf, „cool nu e temperatura mea“. E greu de spus, judecînd după aceste explicaţii atît de abstracte, ce anume i se reproşează sau ce aşteptări au decidenţii politici de la el, dincolo de succes la public. Dar e destul de clar că e resemnat cu perspectiva despărţirii.
Despre intențiile lui Chris Decron nu se știe mare lucru. Se știe însă deja că va miza mai degrabă pe spectacole non-verbale, pe teatru vorbit în limba engleză, pe reprezentații cu o durată mai scurtă. (Aici, nici n-ar fi greu: Faustul lui Castorf durează șapte ore.) Viziunea nu e clar conturată, dar, e clar, vor exista schimbări importante: Decron vrea un teatru deaschis, adică accesibil. Sau, poate, cool – așa cum îi reproșează Castorf.
Pe de altă parte, nici Frank Castorf nu acceptă să se retragă în glorie și mai ales în decență. Nu dă senzația că „se ține cu dinții de scaun“ – ar găsi, oricînd, oportunități în marile teatre europene –, dar nici nu vrea să-l ajute pe succesor. Dimpotrivă!
După premiera de sîmbătă a spectacolului Constructorul Solness (de H. Ibsen), teatrul a organizat o petrecere pe esplanada din fața teatrului, la Rosa-Luxemburg-Platz. Un spectacol de adio în cinstea lui Castorf. Și un prilej, pentru fanii săi, să-și ia rămas bun de la Volksbühne, așa cum o știau. Căci sculptura Roată în mișcare din fața teatrului dispăruse. Ideea acestei roți în mișcare i-a venit lui Castorf în 1990, pe cînd monta Hoții lui Friedrich Schiller. Montată în fața teatrului în 1994, sculptura din oțel reprezentînd o roată (de car) cu picioare a devenit emblema teatrului. Gîlceava din jurul acestui element identitar a polarizat și ea lumea teatrului. Castorf, care se consideră co-autor al lucrării, altă-turi de sculptorul Rainer Haussmann, nu vrea să-i lase noului director această emblemă, de teamă, probabil, că și-ar putea-o asuma el însuși sau ar putea s-o colonizeze, simbolic. A fost nevoie de mediere din partea Primăriei pentru a găsi o formulă de compromis: roata va merge la festivalul de la Avignon, acolo unde Castorf e invitat să monteze un spectacol în secțiunea principală. Apoi va fi restaurată. De-abia peste un an va fi expusă, din nou, în fața teatrului.
