„Scriind, mi-am amintit lucruri pe care le credeam uitate“ – interviu cu David LODGE

Romancier, dramaturg, scenarist, profesor, unul dintre clasicii literaturii britanice, David Lodge a fost unul dintre invitaţii speciali ai Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT). Are un public consistent în România, unde i-au apărut numeroase romane în traducere: Schimb de dame, Ce mică-i lumea!, Meserie! – romane care alcătuiesc aşa-numita trilogie a campusului –, dar şi Gînduri ascunse, Veşti din Paradis, Mort de surd etc. Deşi, în ultima vreme, nu prea mai participă la serate literare, şi cu atît mai puţin la deplasări în străinătate, a acceptat să vină la FILIT pentru a se întîlni cu publicul şi a înţelege de ce are, în România, atîţia cititori. „N-am găsit răspunsul, dar mi s-a confirmat că am nişte cititori foarte entuziaşti“, a spus Lodge după întîlnirea de pe scena Teatrului Naţional din Iaşi.

Personajele romanelor dumneavoastră sînt adesea universitari, iar acţiunea se desfăşoară în mediul academic. Ce aţi găsit ofertant pentru literatura dvs., într-o zonă care aparent prezintă interes doar pentru breaslă?

Sînt mai multe motive. Universitarii sînt un material bun pentru comedia satirică, pentru că, inevitabil, există măcar un fel de contrast între idealurile Universităţii – căutarea adevărului, cultul civilizaţiei şi vechile valori morale în care credem – şi viciile la care sînt supuşi profesorii universitari: ambiţie, invidie, dorinţe. Ai şansa unui conflict interesant între mistica profesiei şi profesorii universitari. Pe vremea cînd am început să predau, am găsit, printre profesori, personaje destul de excentrice. Acum nu mai e chiar aşa. Cred, de asemenea, că profesorii universitari, mai ales cei din domeniile umaniste, se exprimă mai uşor. Asta înseamnă că poţi folosi o gamă largă de limbaje, nu trebuie să te limitezi la limbajul colocvial. Apoi, bineînţeles, romancierii scriu mereu despre mediul în care trăiesc. Eu am luat întotdeauna în serios cariera de profesor, dar ca scriitor pot să fac un pas înapoi şi s-o văd din alt unghi.

S-a vorbit mult, la acest festival, despre relaţia dintre ficţiune şi (auto)biografie. Cum vedeţi ca scriitor această relaţie?

Tocmai am terminat de scris autobiografia primilor mei patruzeci de ani de viaţă. Urmează să o public la anul, cînd împlinesc 80 de ani. Deci cartea se termină la jumătatea vieţii mele de pînă acum. Cred că există o tendinţă generală, mai ales în cultura britanică, poate şi în cea europeană şi americană: un interes crescut pentru naraţiunile bazate pe fapt, pentru combinaţia dintre tehnica beletristicii şi materialul documentar. Această tendinţă a început prin anii ’90, iar eu m-am încadrat în această tendinţă fără să-mi dau seama că acesta e, de fapt, Zeitgeist-ul. Cel puţin un sfert din romanele publicate acum în Anglia sînt bazate, într-o oarecare măsură, pe realitate. Am scris deja două romane biografice, unul despre Henry James şi altul despre H.G. Wells. Henry James i-a fost mentor lui Wells, au fost chiar prieteni, dar prietenia lor s-a stricat oarecum cînd Wells l-a atacat pe James pe tema a ceea ce el considera că era o insultă la adresa scrisului său. Din păcate, s-au certat chiar înainte de a muri Henry James. Dar a fost o ceartă interesantă pentru că se referea la natura ficţiunii. A fost un subiect care m-a interesat foarte mult, avea rădăcini în lumea academică a celor doi. Romanul biografic, cum este cartea despre Henry James sau cartea despre Wells, foloseşte libertatea romancierului de a încerca să reconstruiască o experienţă pentru care nu există probe documentare. Dacă le cunoşti scrierile, cunoşti oamenii, îţi asumi acest risc şi reconstruieşti scene care nu sînt înregistrate documentar. Romanul biografic nu înlocuieşte biografia, ci este complementar biografiei. 

Autobiografia este o altă chestiune. Există, evident, un element de autoexaminare şi de autoexpunere. Este o întreprindere ceva mai riscantă. Îţi asumi riscul ca pe oameni să nu-i intereseze viaţa ta intimă sau viaţa pe care ţi-o arăţi în romane. Cred că este o experienţă foarte interesantă şi provocatoare. Scriind, mi-am dat seama că mi-am amintit lucruri pe care le credeam uitate.  

În ce măsură v-a folosit, la scrierea romanelor din trilogia campusului, propria experienţă de profesor de literatură?

Cred că era esenţială. N-aş fi putut scrie cărţile astea, dacă n-aş fi fost profesor universitar. Mi s-a părut că nu există un conflict intelectual real între cele două activităţi – scrierea de romane şi scrierea de texte critice, analitice. Cred că cele două activităţi sînt legate simbiotic, se susţin reciproc. Analiza romanelor clasice într-un text critic m-a ajutat să înţeleg diversitatea tehnicilor narative şi mi-a permis să rezolv problemele pe care le-am întîlnit, cînd îmi scriam propriile romane. Sînt un romancier foarte conştient de arta sa, pot să iau bucăţi din romanele mele şi să explic de ce-am făcut asta, de ce-am făcut cealaltă. Bineînţeles că ele exprimă şi lucruri pe care n-am intenţionat niciodată să le spun, dar asta e natura ficţiunii. Ar trebui să adaug că, deşi nu exista un conflict intelectual între cele două activităţi – cea de romancier şi cea de profesor –, exista un conflict între persoana profesorului universitar, care este strîns legată de poziţia sa profesională şi persoana romancierului, care este anarhică, obsesivă şi fără griji. Deci eram conştient că există o tensiune sau un conflict între aceste două roluri şi am încercat să le menţin, oarecum artifial, la distanţă unul de altul.  

Nu poate deveni inhibant pentru dvs., ca scriitor, faptul că aţi citit atît de multă literatură şi teorie a literaturii? Cînd vă apucaţi de scris, nu vă e teamă ca nu cumva să scrieţi ceea ce s-a scris deja?

Cred că orice scriitor inteligent este conştient de moştenirea cu care se confruntă. Fiecare scriitor încearcă să adauge ceva acestui corpus de literatură care va dăinui. Dar trebuie să fii umil, smerit în faţa marilor scriitori clasici. Cred că trebuie să fii destul de egoist ca să fii romancier. Trebuie să ai acea încredere că ceea ce ai tu de spus va prezenta interes şi valoare pentru alţi oameni. E şi un fel de aroganţă în scrierea unui roman, nimeni nu-ţi cere să scrii un roman, lumea poate să meargă înainte foarte bine şi fără el.  Deci îl oferi ca pe un comentariu asupra vieţii şi trebuie să accepţi reacţiile pe care le primeşti.  

Spre deosebire de România, în Marea Britanie există o adevărată piaţă de carte. O piaţă care funcţionează după toate regulile economiei. Există cerere şi ofertă. Există un producător, adică  editura, şi intermediari, adică distribuitorii. Şi, mai ales, există profit. Cum vă raportaţi, ca autor, ca creator, la această logică de piaţă?

Ceea ce descrieţi dvs. aici este o piaţă a cărţii care e pe ducă. Întregul aparat pe care l-aţi descris – pentru producţia de carte, distribuţia, recompensele financiare pentru editori şi autori – este acum ameninţat de digitalizarea informaţiei, de Internet, de cartea electronică. În Anglia, piaţa de carte este total liberă, nu mai există protecţia de dinainte, cea conformă acelui Net Book Agreement, o lege care-i permitea editorului să stabilească preţul cărţii, şi librăriile erau obligate să vîndă cărţile la acel preţ. Această lege a fost abrogată acum zece ani şi toată lumea o regretă. Cărţile şi-au pierdut valoarea financiară. Sînt ca pepenii la piaţă: cumperi două, primeşti trei. Internetul oferă versiunile electronice la preţuri atît de mici, încît nimeni nu mai poate profita cu adevărat. Eu mă simt norocos că cea mai mare parte a carierei mele s-a petrecut într-o perioadă în care tipul de structură pe care aţi descris-o şi care implica editori, scriitori, agenţi, librării, copyright etc. ofereau stabilitate. Toate astea sînt acum sub semnul întrebării, dacă nu se iau măsuri legislative.  

De ce scrieţi? Şi, mai ales pentru cine? Pentru dvs.? Pentru un cititor imaginar ideal, pentru publicul larg?

Într-un fel, scriem pentru toate aceste lucruri. Bineînţeles, dacă faci din scris o profesie, stima de sine, ego-ul tău se investesc în scris şi atunci continui ca să dovedeşti că poţi să scrii în continuare. Dar cred că începi să scrii pentru că atunci cînd eşti tînăr e entuziasmant să vezi dacă poţi să produci efect asupra altora. Şi-atunci cauţi să-i întreci pe alţi autori pe care i-ai citit şi probabil îi şi imiţi, un pic, la început, încercînd să faci ceva original. Cred că e o problemă reală cînd înaintezi în vîrstă, şi-acum toată lumea trăieşte mai mult. Cît de mult mergi înainte? Stima ta de sine este implicată în producerea de cărţi şi în obţinerea de feedback de la public. Pe de altă parte, sînt tinerii scriitori, noile generaţii flămînde care vin din urmă, şi există o limită cu privire la cîţi scriitori poate să absoarbă publicul. Deci s-ar putea să vină un moment în care să te retragi cu graţie, dar scriitorii nu vor să se pensioneze, vor să continue cît pot de mult. Şi aceasta e dilema cu care mă confrunt şi eu acum.  

Ce declanşează mecanismul umorului în proza dvs.?

De obicei, este vorba de un soi de neconcordanţă, de ceva neaşteptat, dar care se poate explica, ceva care te surprinde la început şi abia apoi îi vezi logica. De obicei, e vorba de un contrast care implică o nepotrivire, ceva neaşteptat şi totuşi confirmă un adevăr despre viaţă, pe care îl recunoşti. Dacă e vorba de ceva doar scandalos, excentric, o nepotrivire scandaloasă, nu este atît de amuzant. S-ar putea să fie acolo ceva satiric, dar nu este amuzant cu adevărat. Şi-atunci cred că trebuie să ai un ochi şi o ureche pentru absurdul din propriul tău comportament. Punînd acest element într-o situaţie narativă, el devine comedie, umor. Acelaşi gen de eveniment poate genera atît comedie, cît şi tragedie. Adulterul, de exemplu, poate fi subiect pentru farsă sau pentru tragedie. Depinde cum este tratat. Dacă scrii o farsă despre adulter, atunci tratezi subiectul în mod diferit decît în Anna Karenina, de exemplu.

Cum vă raportaţi la noile medii, la cartea electronică? Citiţi de pe ecran?

Cum spunea un prieten de-al meu, mi-e ruşine şi mă simt vinovat de cîte ori cumpăr unul. Dar îl folosesc doar în anumite scopuri. Călătoria e unul dintre ele. Am unul la mine chiar acum. E de neînlocuit. Ai o tabletă micuţă pe care încape suficient material de citit pentru un an întreg. Şi e convenabil să le foloseşti, dacă eşti singur într-un hotel sau într-un restaurant. Îl pui pe masă şi e mai uşor să citeşti decît dintr-o carte. Dar – cum spuneam mai devreme – modul în care aceste lucruri sînt comercializate reprezintă o ameninţare pentru profesia literaturii.  

interviu realizat de Adela GRECEANU şi Matei MARTIN, pentru emisiunea Timpul prezent, de la Radio România Cultural