"Revoluția Dada vrea ca toți să fim artiști” - interviu cu Andrei CODRESCU -

Dintr-un mesaj telefonic: un producător de la televiziunea publică WNET din New York m-a chemat să-mi propună un documentar despre o călătorie cu maşina prin kitsch-urile Floridei. I-am zis: atunci de ce nu prin toată America? Şi cu lecţii de conducere, căci nu ştiam să conduc. După trei ani de tăcere m-a chemat înapoi şi-a zis OK. Pînă la urmă, n-am mai ajuns în Florida. Am schimbat itinerarul să treacă din New York la San Franciso, est-vest, pe drumul imigranţilor de două secole. Kitsch-ul de tip Florida-Disney nu mă interesa, era prea uşor de băşcălizat şi de ironizat. Aveam întrebări mai serioase despre America, despre diversitatea comunităţilor religioase, mici utopii, organizaţii în afara mainstream-ului familial şi kitschos. Filmul a fost realizat după căderea comunismului statal în Europa şi m-a interesat supravieţuirea comunismului la scară mică în America. Cît de lungă e calea de la poezie, eseu şi roman la scenariu? Nu-i cale lungă: tot vorbărie e, dar în public, fără note şi cu camera prezentă. Cît de birocrată şi competitivă doriţi să fie lumea "de dincolo"? Care dincolo? Al meu, al dvs.? Pentru mine dincolo înseamnă moartea şi-s sigur că nu există competiţie acolo, iar dacă există… Dumnezeu e sadic. Există vreo diferenţă din punctul de vedere al percepţiei morţii, în cultura americană şi în cea autohtonă? Probabil. În America am alungat moartea într-o zonă medicală, iar discuţia despre ea " în zona limbilor psihologice sau siropoase; nici în biserici nu se discută. Americanii nu cred în moarte: aşteaptă miracole de la medicină. În România cred că mai există rituri de trecere. Lipsa simţului practic nu pare a fi un dezavantaj în oraşele dvs. utopice. Putem vorbi de sinestezii arhitecturale şi culturale perfect valide şi complementare, fără măcar să deranjăm estetica? Oraşele mele utopice? Cum s-au utopizat? Eu trăiesc unde trăiesc cît pot de bine şi de practic; în romane transform ce nu-mi place în ce mi se pare interesant; acest proces se cheamă literatură. Sinteza, arhitectura, gogoaşe şi poveşti fac parte din bucătăria mea literară " iese tocană sau nu, dar estetica e numai în prezentare: farfurii frumoase, faţă de masă proaspătă, muzică bună, oaspeţi bineveniţi. Ce deranjează estetica? Un beţivan neinvitat? O catastrofă politică? Bănuiesc că te referi la faptul că locuiesc în oraşe diferite şi la ţară, şi că scriu unde pot " bon, aşa fac, dar cum se vede, nu-i treaba mea. "Este un fel de combinaţie ciudată de Paris şi de Mexic aztec. Printre clădirile plasate alandala se află spaţii rituale: fîntîni, scene şi altare, iar forţa lipsei totale de simţ practic străluceşte deasupra întregului oraş utopic precum luna plină" " scrieţi în romanul Wakefield. Dacă, de exemplu, Oraşul Femeilor ar exista, aţi rezista să trăiţi permanent acolo, în viaţa reală? Realmente trăiesc în oraşul femeilor " de cînd m-am născut. Pe tata nu l-am cunoscut, iar bărbaţii mă plictisesc rapid. Înţeleg acum ce spui despre Wakefield: acest personaj caută într-adevăr un oraş (sau un context) construit din fragmente rituale de plăcere şi memorie, un spaţiu utopic. Sînt şi eu, ca Wakefield, atras de acest spaţiu, dar eu l-am găsit paradoxal la ţară, în sălbăticie, unde trăiesc acum parte din an. Am încercat un pic de "piedaterrologie", dar nu mi-a reuşit. E mai plăcut să ai permanent o cameră unde-ţi place să te duci, decît să stai la hotel. E mai practic. Cum spune Frank O’Hara: "Grace to be born / and live as variously as possible". Varietatea e vitamină. "Viu şi picant uman" Sînteţi în turneu, lansîndu-vă ultima carte apărută: The Posthuman Dada Guide: Tzara & Lenin Playing Chess. Cum este receptată pînă acum? Ce itinerariu urmaţi şi cînd să aşteptăm o lansare şi în România? Acum sînt în Seattle, în drum către San Francisco; de acolo mă duc la Los Angeles, San Diego, Portland, mă întorc două zile la New Orleans, plec din nou la New York, Boston şi Princeton, şi ajung în sfîrşit pe 9 iunie la Zürich, în Elveţia, unde lansez cartea la Muzeul (!) Cabaret Voltaire, Spiegelgasse nr. 1, un sfîrşit simbolic pentru turneu. Cartea a fost bine receptată ca un ghid Dada pentru criza actuală şi un îndemn la joc într-o lume prea gravă şi deprimată. În România traducerea Ioanei Avădani va apărea la Editura Curtea Veche în toamnă. Jocul de şah din Zürich dintre Tzara şi Lenin este practic unul între Dada şi comunism. Jocul dintre artă şi ideologie are învinşi? Care e rolul spectatorilor, dacă ei există? Pînă cînd a căzut URSS în 1991, leninismul juca bine; după 1991 e clar că a învins Dada. Nu există spectatori nici pentru unul, nici pentru altul: revoluţia Dada vrea ca toţi să fim artişti, din plăcere; revoluţia comunistă ne-a silit pe toţi să participăm prin trudă cu ajutorul terorii. Cum aţi defini post-umanitatea? Cît depinde ea de mediul artificial şi cît mai depinde de fiinţa vie şi naturală? Dacă eşti 40% electronic, cu fire care-ţi ies din buzunare şi cap şi foloseşti acest mediu electronic pe care-l folosim noi, eşti post-uman. Dacă ai timp să te săruţi cu un străin într-o cafenea, într-o ţară a cărei limbă n-o vorbeşti, eşti viu şi picant uman. Dacă fiinţa umană şi-a tehnologizat şi modelat raţiunea, ce părere aveţi despre simţurile ei muzicale, de exemplu? Muzica şi matematica sînt acelaşi lucru, dar e ceva în plus în muzică ca şi în poezie, ceva uman şi preţios care trebuie respectat şi cultivat, chiar dacă nu avem nici o idee ce este. Aţi scris poemul "A song for Average Joe" împreună cu soţia dvs. Alice, în urmă cu zeci de ani. Expunînd amintirea într-un mod poetic şi altora, putem spune că memoria privată circulă, iar exterioritatea ei tot la sursă trebuie căutată? Memoria circulă cînd e aţîţată de vreo madelenă sau o întrebare, dar sursa e problema istoricilor. Majoritatea detaliilor rămîn nedescrise şi private. Cînd eşti fericit şi scrii ceva cu cineva, trăieşti momentul " ce iese e o dovadă a momentului. Mai tîrziu, totul e exegeză " din nou, nu-i treaba mea. Mai este puţin timp şi vine luna iulie, "cea mai nasoală lună pentru relaţii". Să urmăm sfatul lui Frank Sinatra sau să dormim toată luna iulie? În iulie să veniţi la New Orleans şi să asudaţi cum trebuie: eu predau două cursuri la NOSI (New Orleans School for the Imagination): "Sweat Management for Beginners" şi "Sweat Management Advanced". După aceste cursuri, o să înotaţi în efluviile proprii şi o să perfectaţi arta de a ghida fiecare picătură de sudoare unde vă face cea mai multă plăcere. Ruxandra Cesereanu, care ne-a vizitat în New Orleans în aprilie 2009, vrea să organizeze un Festival al Delirului în iulie, în New Orleans. Veniţi toţi, sper. Cursurile mele-s gratis şi vă pregătesc pentru cuptorul inevitabil. a consemnat Andra ROTARU