Recuperările, de la modă la metodă

S-a dansat în România şi pînă la epocala vizită a lui Ceauşescu în China. Însă atunci a apărut prima alternativă la practicile coregrafice în scop politic. În oglindă cu paradele oficiale, care angajau un număr uriaş de oameni de toate vîrstele şi care presupuneau o sincronizare de masă, s-au coagulat nişte direcţii şi practici coregrafice individuale: întîlniri clandestine în incinta Teatrului Ţăndărică sau în nu ştiu ce bar, reprezentaţii neremunerate, altfel spus, artă de dragul artei, underground şi cu frica în sîn. Acestea sînt principalele segmente explorate de Manuel Pelmuş în colaborare cu Andreea Novac, coregraf şi dansator în cadrul proiectului "Suprafeţe". Cercetarea în sine era şi un demers de integrare a proiectului "Suprafeţe" în contextul proiectului regional "East Dance Academy", şi un răspuns anticipativ adus dansatorului şi coregrafului Janez Jansa, directorul institutului MASKA. Intenţia lui Pelmuş de a descoperi faze embrionare ale dansului contemporan în structuri coregrafice mai vechi, de a vedea dacă într-adevăr se poate vorbi de o mişcare underground autohtonă şi, mai ales, de a stabili locul acestei practici artistice în context social consună cu programul anticuricular al EDA. Din relatarea lui Janez Jansa rezultă că academia renunţase de mult la ideea de geografie a puterii în artă, renunţase şi la raportarea căzută în desuetudine a Estului sărac la Vestul bogat. Mai mult decît o activitate estetică, dansul a devenit o formă paradigmatică a culturii contextuale care presupune şi o puternică interdisciplinaritate. Pentru o mai bună înţelegere, intervenţia lui Janez Jansa a fost urmată de o proiecţie a unui fragment din performance-ul "Pupilja" (1969). Teatru. Teatrul contemporan pare să îşi plaseze obiectele recuperării într-un trecut şi mai recent decît cel al dansului. Cel puţin aşa arată proiectul criticului de teatru Andreea Dumitru, intitulat "Cine mai are nevoie de teatru după ’89?". Este vorba de o abordare sociocritică a evoluţiei teatrului în perioada 1996-2000, cînd au apărut "primele companii de teatru independent", o perioadă guvernată de un partid care, deşi îşi propusese în mod manifest o reformă culturală, "a eşuat lamentabil". Ideea de spaţiu neconvenţional părea o utopie, nevoia de text nou - un imperativ debordant, susţinerea tînărului creator - un vis frumos, actualizarea relaţiei teatru/societate - o luptă cu morile de vînt. Dar asta s-a întîmplat şi din cauza "războiului propriului context", după Dan Perjovschi. Pe de o parte exista voinţa oamenilor de teatru de a îndeplini dezideratele enumerate mai sus, pe de altă parte însă, lipsa mijloacelor şi a metodologiilor dramatice survenite în interiorul breslei a dus la o incapacitate de surmontare a ceea ce Andreea Dumitru a numit "o cultură a precedentului". Şi atunci, cine mai are nevoie de teatru după ’89? Păi, chiar teatrul de după ’89. Arte marţiale. Ştefan Tiron şi Sebastian Big au prezentat proiectul "Spirit civic, pacifism şi ecologie în artele marţiale româneşti", o perspectivă subcultural scuba divers. Prezentarea s-a bazat pe o colecţie de fotografii, reviste, manuale de karate, obiecte de la diverse evenimente de karate de la începutul anilor ’90 (nunceaguri, velinţe). Interesant este faptul că cercetarea celor doi a avut ca scop decelarea unor forme underground de prezervare a culturii corpului şi a mediului în care trăieşte. Expunerea proiectului s-a încheiat cu difuzarea filmului Spadasinul ciung, în dublajul vocal al Irinei Nistorescu. În discuţia din finalul expunerilor, Georg Schöllhammer (scriitor şi curator stabilit la Viena, director al programului "documenta 12 magazines", redactor-şef al revistei Springerin) şi Lia Perjovschi s-au întrebat ce se va întîmpla cu baza de date alcătuită de aceşti artişti. Mai concret, dacă decidem să decelăm din trecutul recent acele momente care, iată, determină astăzi, într-o formă sau alta, mersul artelor contemporane, cum vom reuşi să gestionăm, să monitorizăm şi, mai ales, să familiarizăm publicul cu acea cantitate de informaţii? Sau, şi mai concret, nu cumva instituţionalizarea acestei cantităţi de informaţii este însuşi răspunsul? Dar dacă acesta este răspunsul şi dacă arta instituţionalizată atunci a fost reperul pe care l-am ocolit pe parcursul întregii cercetări, nu cumva cădem în propria plasă? Dincolo de aceste întrebări legitime, trebuie văzut dacă proiectul "Perspective" şi-a atins obiectivele. Le-a atins în măsura în care a demarat o mişcare de cercetare şi recuperare a unor date ce eliberează arta de cel puţin cîteva dintre clişee, tot atîtea impedimente în a face un pas înainte, pe cont propriu.