Promovarea lecturii. Modelul olandez

● Cea mai recentă ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) confirmă soliditatea proiectului inițiat de scriitorii Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu la Muzeul Literaturii Române din Iași. Și de data asta, festivalul a oferit cîteva momente literare excepționale (cu Mihail Șișkin, Richard Ford, Sjón, Lionel Duroy, María Dueñas, ca să-i numesc doar pe cîțiva dintre autorii invitați). Faptul că festivalul face posibilă întîlnirea între scriitori și publicul lor ține chiar de misiunea de bază; FILIT încearcă însă un pas înainte, trimițîndu-i pe scriitori acolo unde ar putea să-i găsească pe cei care (încă) nu-i citesc: adică la școală. E, dacă vreți, misiunea educațională pe care și-au asumat-o organizatorii. A fost o surpriză să descopăr că nu doar autorii care au participat la aceste întîlniri (mediate de profesori) au fost încîntați, ci și mulți dintre elevi. Probabil că nici nu-și dau seama cît sînt de norocoși: oare cîte școli din România mai invită scriitori? În cîte clase se mai vorbește și despre literatura contemporană, cu scriitori în carne și oase?

Festivalurile literare, oricît de nu-me-roși ar fi spectatorii, îi vizează pînă la urmă doar pe cei puțini și aleși, pe cei oricum interesați de lectură. Dincolo de miile de tineri care au umplut sălile, zilele trecute, la FILIT-Iași, peisajul e dezolant. Sînt zeci ori sute de mii de tineri care nu citesc de regulă nimic, niciodată. România este pe ultimele locuri în Europa în ceea ce privește consumul de carte. Sîntem cam un milion și jumătate de cititori – asta, în varianta cea mai optimistă. Un studiu recent realizat de Federația Editorilor Europeni ar trebui să îngrijoreze responsabilii din Cultură și Educație. Tirajele de carte din România sînt printre cele mai mici din Europa. Numărul de librării raportat la numărul de locuitori e, iarăși, extrem de scăzut. Suma de bani alocată pentru achiziția de carte pe cap de familie în România e infimă în comparație cu media europeană. Iar aceste probleme sînt sistemice. Ele rămîn – dincolo de succesul unui festival precum FILIT. E nevoie de programe pentru promovarea lecturii. De coerență în politicile culturale și de educație. De un angajament pe termen lung pentru sprijinirea cărții și a lecturii.

● Din fericire, nu e totul pierdut. Tot FILIT a propus și cîteva întîlniri cu profesioniști din domeniul cărții care au soluții care n-ar fi rău să fie măcar analizate de responsabilii culturali de la noi. În Olanda, Letterenfonds subvenționează producția și difuzarea de carte, traducerea în și din limba neerlandeză și, mai ales, susține o întreagă rețea de „ambasadori“ ai cărților, de mediatori culturali. Programul Schwob încurajează un segment relativ important al pieței de carte: cărțile-cult din lumea întreagă și clasicii „uitați“ sau neglijați. Schwob este o inițiativă a Fundației Olandeze pentru Literatură care își propune să redescopere aceste repere. E vorba despre cărți remarcabile care nu au fost traduse în limba neerlandeză din rațiuni de piață și care sînt, deci, nedisponibile pentru publicul cititor din Olanda. Dincolo de subvenția acordată editurilor pentru traducere, Schwob co-finanțează și promovarea. Odată la fiecare trei luni sînt alese cîte cinci cărți în jurul cărora sînt create evenimente și dezbateri în librării, moderate de „ambasadori“ desemnați: scriitori sau traducători ori cititori avizați. Sînt încurajate cercurile sau cluburile de lectură care, odată constituite, mențin viu interesul pentru carte. Îmi imaginez deja evoluția acestei inițiative: o vastă rețea de cititori care-și transmit pe viu, bouche-à-l’oreille, impresii de lectură. Și transformarea lentă a cititului, dintr-un act solitar, domestic, într-o activitate socială, poate chiar civică.

● La Iași, clubul Alecart, inițiat de doi profesori de liceu, publică o revistă culturală și are deja propria secțiune în cadrul FILIT. Probabil că impactul local al acestui club de lectură nu poate fi cuantificat în cifre. Însă tinerii care au avut șansa să treacă pe la întîlnirile periodice ale clubului vor rămîne, cu siguranță, cititori activi. E greu de cuantificat în cifre și de ce e nevoie pentru a reproduce modelul Alecart la scară națională: dacă în fiecare oraș s-ar găsi doi profesori înzestrați și dedicați meseriei, poate că în cîțiva ani în România s-ar citi mai mult și mai bine.