„Poezia e altceva decît viaţa“ – interviu cu Svetlana CÂRSTEAN

Publicat în Dilema Veche nr. 594 din 2-8 iulie 2015
„Poezia e altceva decît viaţa“ – interviu cu Svetlana CÂRSTEAN jpeg

Floarea de menghină?

V-am auzit prima dată citind la Cenaclul Litere. Şi mi-aduc foarte bine aminte vocea aceea care vorbea cu candoare despre un trecut ca o lamă de brici care tăiase în noi fin şi adînc. Cum vă raportaţi la personajul Svetlana din acea perioadă? 

Svetlana de atunci e pentru mine o amintire care s-a estompat destul de mult şi în acelaşi timp e o surpriză de fiecare dată cînd o redescopăr în diverse texte pe care le scriam în acea vreme. Îmi dau seama că, mereu, nu fac decît să mă aproximez pe mine cea care am fost, atunci sau în alt moment al vieţii mele. Inventez lucruri despre mine, în amintirile mele, dar pînă şi eu eram foarte diferită de ceea ce memoria mea a reuşit, a vrut să reţină. Uneori îmi spun că eram mai curajoasă atunci, sau mai inocentă şi mai curajoasă, deşi nu cred că mi-am pierdut de tot nici inocenţa, nici curajul. Oricum, am un mare respect pentru toată acea perioadă, pentru felul în care scriam noi, pentru cum ne raportam unii la alţii, pentru felul onest şi violent în care am scris Floarea de menghină. 

Aţi debutat în volumul colectiv Tablou de familie. Pînă la apariţia volumului Floarea de menghină aţi făcut multe alte lucruri şi au trecut nişte ani. Cît de frustrantă a fost această aşteptare? V-aţi pierdut vreodată încrederea în poemele din acest volum? V-aţi mai putut bucura de apariţia lui? 

A existat frustrare, bineînţeles. Au fost şi multe îndoieli, dar nu faţă de

Probabil că din tot ce am făcut eu vreodată, în scris sau altfel, de acest text m-am îndoit cel mai puţin sau chiar deloc, deşi îl consider imperfect. A fost apoi o bucurie tardivă şi multă recunoştinţă pentru tot ce a urmat după. Pot spune că această carte mi-a construit într-un fel viaţa mea de acum, mi-a dat mult peste tot ceea ce aş fi putut aştepta, a lucrat şi lucrează în continuare pentru mine cu un devotament constant. 

Gravitaţie

Florii de menghină).

Lucram încă din 2009 la o carte de proză, eram mai tot timpul în ritmul ei, obsedată de personajul principal. Scriam şi poezie, aveam destule poeme ca să pot construi un alt volum, de altfel acele poeme au rămas în urmă, nepublicate.

însă a fost o apariţie complet nouă, mi s-a impus şi nu prea m-am putut opune. Iniţial a fost o carte doar despre durere, apoi despre vitalitatea din timpul durerii şi de după. Apoi despre recunoştinţa faţă de tot ce înseamnă gravitaţia, care e chiar şansa de a trăi, de a lua distanţă, de a pleca, de a te întoarce. Am scris poemul ei fondator, cel cu broşa, în decembrie 2012, mă aflam la Arles, în Provence, eram influenţată de cerul acela de după mistral, de frigul ascuţit, de uscăciunea şi eleganţa acestui vînt rafinat şi necruţător. E o carte pe care, în timp ce lucram, am citit-o de peste o sută de ori cu voce tare, m-am autohipnotizat ca s-o pot scrie mai departe, dar mai ales am lucrat la milimetru vocea generală şi a fiecărui poem în parte. Într-un fel e foarte diferită de mine, cea pe care obişnuiam eu s-o ştiu. Îmi amintesc cum, după ce am citit-o prima dată în varianta finală, m-am bucurat că n-am folosit niciodată cuvîntul „imponderabil“. E o carte a mobilităţii, scrisă în multe locuri, la Arles, Bucureşti, Stockholm, în trenuri, în avioane. 

Viaţa/destinul poate înghiţi poezia sau e taman pe dos? Ce mai e azi poetul? Eu, recunosc, nu mi-am putut asuma niciodată această titulatură pentru că mi s-a părut că aş duce toată lumea în spate. Aşa că am o mare admiraţie pentru cei care o fac. Scriitor sună mai neutru. 

Poezia e altceva decît viaţa, din clipa în care începe să existe. E un corp nou, de sine stătător. Poate fi un corp perfect, unul schilod, dar sublim, unul care se pregăteşte de eutanasiere, poate fi un corp la mişto, care are inima deplasată de la locul ei sau absentă, important e să te convingă cu organicitatea lui. Şi nu te poţi face una cu poezia mereu. Pentru mine, cei doi ani dedicaţi

au fost undeva pe muchie, între lumi. Aşa că am dus deodată două lumi în spate. Dar erau amîndouă ale mele, nu ale altora. 

Ştiu că lucraţi la un volum în tandem cu poeta Athena Farrokhzad. Şi spuneaţi că aţi descoperit că ea scria despre dvs. şi dvs. despre ea. Poezia poate fi şi dincolo de cuvinte? 

Tocmai am semnat amîndouă contractul nostru cu Albert Bonniers Forlag. Mi s-a părut straniu, eram obişnuită să semnez totul singură. Într-un fel, văzînd semnăturile noastre una lîngă alta pe contractul comun, am avut o reprezentare mai puternică pentru ceea ce urmează să facem, o responsabilitate de altă natură decît cea pe care o ai pentru o carte a ta. Avem deja o experienţă a traducerii cărţilor noastre, mă refer la

şi

Şi pentru că mă întrebi dacă poezia e dincolo de cuvinte, mă gîndesc că am tradus aceste cărţi fără să ştim fiecare limba în care scrie cealaltă. Aş putea spune că poezia e în cazul acesta dincolo de cuvinte, dar tocmai aici a fost munca pe care fiecare a făcut-o, restituirea cuvintelor, recuperarea lor integrală în textul traducerii. Am lucrat la fiecare cuvînt în parte, la fiecare expresie, chiar mai mult decît se face în cazul unei traduceri obişnuite. Apoi, mai tîrziu, după publicarea cărţilor noastre, am descoperit că scriem una despre alta, pentru mine a fost firesc, întîlnirea cu Athena a venit într-un moment crucial, acela în care mi-am pierdut tatăl.  Simultaneitatea a fost perfectă. Aşa am început să mă gîndesc la revoluţii, la moştenirea lăsată fiicelor de către taţii lor, la revoluţiile care nu-s ale tale, la falsele cauze în virtutea cărora înaintezi, loialitatea faţă de realitate, loialitatea faţă de scris. Revenind, în întîlnirea cu Athena cuvintele au o importanţă majoră, ele sînt şi suprafaţa pe care se dezvoltă fantasmele, proiecţia mea despre ea, fata suedeză de origine iraniană, proiecţia ei despre mine, fata din România, care a scris o carte despre (un fel de) comunism. Îmi amintesc primul cadou pe care l-am primit de la ea, o carte, am citit-o în avion, atunci cînd am plecat din Suedia la înmormîntarea tatălui meu: Écrire, de Marguerite Duras. 

Coordonaţi o colecţie de poezie. De ce aţi făcut-o? 

Am primit invitaţia de a face această colecţie în 2010, înainte să plec pentru mai multe luni la Paris. Magda Mărculescu a fost cea care a avut iniţiativa. Totul a pornit de la un interviu în care vorbeam despre poezie şi pe care întîmplător ea l-a ascultat. Acel interviu a convins-o să creeze un spaţiu pentru poezie, la Pandora M, în cadrul grupului editorial Trei. Cînd m-am întors de la Paris am reluat discuţiile şi aşa am creat Cercul Poeţilor Apăruţi. Apoi am descoperit primul volum al colecţiei,

al lui Sorin Gherguţ, un volum de căpătîi pentru mine, din toate punctele de vedere. Dar, în 2010, lucrurile stăteau cu totul altfel decît astăzi, erau multe culoare goale, pe care puteai alerga chiar singur. Sînt cinci ani de atunci şi s-au întîmplat multe între timp: au apărut mai multe edituri mici, specializate în poezie, au apărut mai mulţi autori, s-a creat o piaţă specifică de poezie, o bursă a poeţilor, victorii esenţiale. Nu avem însă premii importante, care să genereze public de poezie, rezidenţe pentru poeţi (şi pentru scriitori, în general) în România, un sistem de lecturi publice. În ceea ce mă priveşte, vreau să duc mai departe colecţia, fără ambiţii legate de cantitatea de cărţi publicate, să asigur linia iniţială, fiind preocupată de selecţia autorilor şi de promovarea lor. Asta înseamnă şansa de a descoperi oameni noi, de a descoperi voci noi ale celor deja descoperiţi, de a citi o carte-eveniment înaintea celorlalţi. Înseamnă însă şi să fii continuu în preajma poeziei de toate felurile, tocmai de aceea simt nevoia să-mi protejez în continuare scrisul, inocenţa, capacitatea de a fi surprinsă şi să nu mă transform, aşa cum o fac mulţi, într-un fel de instituţie cvasi-editorială. 

Cum arată proiectele pe care le aveţi în afara scrisului? 

Da, întotdeauna am avut proiecte în afara scrisului meu! Să zic din păcate, din fericire? Iată lista. Colecţia, curatoriatul „Intersecţiilor de miercuri“, care au loc la Hanul Gabroveni, alte proiecte literare, o întreagă muncă de management cultural, care de multe ori mă entuziasmează şi pentru care sînt, să zicem, dotată cu un anumit tip de energie. Am putut verifica însă, după plecarea mea binevenită din Institutul Francez în decembrie 2013, că orice muncă de acest fel, făcută zi de zi, cu dedicaţie absolută, mă smulge inevitabil din locul în care ar trebui să fiu. Sînt munci care nu-ţi dau nici un răgaz, care nu permit procesarea, digerarea contactului cu lumea, cu textul, în aşa fel încît să poţi scrie constant, să poţi construi scriind. Asta pentru că în acel timp tu construieşti în altă parte şi chiar creezi în altă parte. Cel mai interesant proiect recent, dar legat de scris, este atelierul organizat de Fundaţia Alfa, Suflet şi Energie de la Botoşani, la care m-a invitat Dan Lungu să particip, ca

pentru poezie. Cred că este cea mai bună experienţă din ultima vreme, legată în mod paradoxal de prima mea călătorie în Asia, pentru că am venit de la Kuala Lumpur direct la Botoşani, ca să lucrez cu cei şase liceeni din grupa mea. Cînd lucrezi cu asemenea oameni tineri, poezia revine la condiţia ei naturală, dincolo de orice influenţe şi conotaţii exterioare. După cum vezi, acum toate proiectele au într-un fel sau altul legătură cu scrisul, deşi aş mai face cu drag o revistă de yachting, cum făceam în 2008, dacă nu chiar una de literatură, că tot ducem lipsă. 

Ce înseamnă proiectul legat de Bucureşti de care te ocupi? Şi care e prima ta amintire legată de oraş? 

E vorba de proiectul mare Bucureşti 2021, care vizează dosarul pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Curatoriez, după cum spuneam mai devreme, „Intersecţiile de miercuri“, dar şi evenimentele literare. Îmi place pretextul acesta prin excelenţă urban care ne dă ocazia să ascultăm voci cunoscute sau mai puţin cunoscute, care listează toate contradicţiile oraşului, toate tipurile de ataşament, de nostalgie. E un bun prilej să aducem în acelaşi spaţiu, unul

, de altfel, urbanişti, arhitecţi, peisagişti, scriitori, jurnalişti, manageri culturali, creatori de opinie, traducători ca Bogdan Ghiu, care are un discurs deja conturat despre spaţiul urban, antropologi precum Vintilă Mihăilescu. 

Mi se pare straniu, de cîteva luni de cînd mă ocup de aceste proiecte, să mă regăsesc în poziţia de a colecta perspective asupra acestui oraş în care trăiesc de 28 de ani, dar în care mă simt de multe ori, în continuare, străină. Prima amintire legată de Bucureşti? Drumul de la Universitate, unde aveam examenele de admitere la Filologie, pînă în Drumul Taberei, unde locuiau rudele care mă găzduiau în acea perioadă. Traversam bulevardul în zona Romarta, luasem examenul oral, înainte să intru în sală mama mea îmi dăduse o pastilă nevinovată de calmare a emoţiilor. Acum eram aşa năucă, încît era cît pe ce să mă calce troleibuzul, pluteam pe traversare, aşa, ca o mică provincială victorioasă, putea să se termine totul într-o clipă, fără să am habar nici de aleile ascunse din Cişmigiu, nici de restaurantul tip „fast-food“ de jos de la Inter, nici de mansardele stranii din blocurile de la Sala Palatului, nici de îngheţata perfectă de zmeură de la cofetăria Bucureşti, nici de biblioteca de la Institutul Francez unde aveam să citesc pentru prima dată Barthes, nici de magazinul Victoria, nici de viaţa ambiguă din căminele studenţeşti, dar nici de Stavropoleos, Cărtureşti, de gyros-ul de pe Eminescu, de lîngă benzinăria Tunari, de Control, Eden şi HippieHippieShake. Am supravieţuit însă, am făcut faţă traversării, examenelor, Revoluţiei, caniculei, emoţiilor, chiriilor, şi am văzut cu ochii mei minunile lumii noi şi vechi. 

Aţi schimba ceva în desenul din covor? 

Aş transforma covorul în iarbă sau în nisip, l-aş duce la malul mării, orice mare de pe lumea asta. L-aş scoate în afara oraşului, l-aş curăţa de cochilii tăioase, mi-aş face un cadou adică. Tot e bine, pentru că uite, există desene pe care nu le poţi schimba, de pildă cel din blana motanului meu. Desenul din covor nu e dat din fericire, ca puzzle-ul gata făcut, moştenirea supremă, prin care se transmite durerea de la o generaţie la alta. 

Care e momentul cea mai neaşteptat şi care a însemnat mult pentru scris? 

Întîlnirea cu poeta suedeză Athena Farrokhzad e fără îndoială cea mai neaşteptată şi în acelaşi timp cu mai multă greutate. Iar înainte de asta, întîlnirea cu vocea din

Iar după, cea cu vocile din

. Mi-am imaginat multe despre mine, despre poezie, scris şi faimă, sîntem ca nişte veşnici copii bîţîindu-se pe scaunele lor, aroganţi de mici, atunci cînd ne imaginăm momentele de mărire. Întîlnirile de care vorbesc aici sînt singurele de pînă acum, legate de poezie, care au depăşit întru totul imaginaţia, premeditarea. Ele au venit de altfel în acele perioade ale vieţii mele în care am simţit că pierd complet controlul. 

Îmi amintesc o scenă. Era cam acum 39 de ani, luna iunie, sfîrşit de clasa întîi. Scena: curtea şcolii, festivitatea de premiere. Rîndul clasei mele a venit repede. Clasa I D. Premiul întîi, premiul doi, premiul trei, multe menţiuni. Eu, nicăieri. S-a trecut la clasa următoare. S-a ajuns la clasele mari. Eu, nicăieri. Nu înţelegeam de ce nu primesc nimic, de ce nu-mi aud numele. Era atît de important să-mi aud numele, să fiu strigată. Am rămas în curtea şcolii pînă tîrziu, pînă cînd au plecat cu toţii. Eram singură şi mai aşteptam să mă strige cineva, îmi imaginam că există măcar o menţiune specială pentru ce făcusem eu. Am înţeles mult mai tîrziu că era exclus să primesc vreun premiu, aveam nota scăzută la purtare, fugisem de acasă, cu vreo două luni înainte de sfîrşitul anului şcolar, la bunici, eram o fugară care acum voia un premiu. Imposibil. Mi s-a întîmplat extrem de rar să fiu strigată exact atunci cînd mă aşteptam la asta, cînd aveam mai mare nevoie de confirmare. Şi mi-a luat şi mult timp să descopăr că exist şi în afara momentelor în care sînt strigată pe nume.  

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: C. Popescu

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Alimente sățioase și care nu îți pun în primejdie silueta. Medic: „Fericiți și cu burta plină…chiar se poate!”
Medicul nutriționist Mihaela Bilic a dezvăluit duminică, 19 mai, într-o postare publicată pe Facebook, care sunt alimentele care te mențin sătul pentru mai mult timp și cu puține calorii.
image
Ce taxe turistice se percep în marile orașe din Europa. Atena bate recordurile
Un număr tot mai mare de orașe din Europa impun sau măresc costul taxelor turistice pentru vizitatori, la un nivel mai mare decât cele propuse în toamna anului trecut.
image
Cum a fost convinsă o tânără să renunțe la școală și la familie pentru a se prostitua. „Era o mașină de făcut bani”
O tânără din comuna Bâlteni, județul Gorj, a trăit un adevărat coșmar timp de doi ani de zile alături de un tânăr de care s-a îndrăgostit

HIstoria.ro

image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.
image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi