Pixul, carnetul şi ochelarii bine lustruiţi
În prima zi a lui octombrie, s-a produs o schimbare de natură vestimentară în viaţa mea. Scosesem cu dispreţ masca uzată de învăţătoare de engleză (care oricum nu-mi venea prea bine) pentru a mă îmbrăca cu un costum nou-nouţ, etichetat "traducător în formare". Imaginea din oglindă mi-a plăcut îndată. Îmi lustruisem cu migală ochelarii de turist curios. Îmi mai cumpărasem şi cîteva carnete de notiţe şi nişte pixuri. Aşa echipată, urcasem în trenul Zagreb-Bucureşti. În timpul călătoriei rememoram amintirile mele de Bucureşti, legate de o vizită cu doi ani în urmă: Gara de Nord la ora 6 dimineaţă, zona Militari (cartierul lectorei mele de română), Hanul Manuc (trei nopţi şi trei mici dejunuri), slalomul prin băltoace din centru cu privirea strict în jos, o cafea în "Edgarâs Pub", o vizită şi un prînz la Palatul Poporului, un shopping la Magazinul "Unirea", o plimbare prin Herăstrău şi Muzeul Satului, o masă la "La Mama", o vizită la "Bookarest", trei nopţi petrecute în descoperirea cluburilor bucureştene, o vizită la Ambasada Croaţiei în România, o Coca Cola la Cişmigiu şi un sandviş la Bucureşti Mall... Impresii cît se poate de (stereo)tipice, turistice şi previzibile. Mă hotărîsem: de această dată am să cunosc Bucureştiul pe îndelete, am să înţeleg profund mentalitatea locuitorilor, am să devin şi eu într-un fel bucureşteancă. M-am apucat de treabă imediat. M-am rătăcit (în principiu intenţionat, dar cîteodată şi întîmplător) prin diferite străzi ale centrului. După două-trei săptămîni mi s-a consolidat puţin imaginea dispersă a oraşului, dobîndită în primăvara lui 2004, ceea ce m-a liniştit puţin - nu mai eram un turist complet debusolat. Totuşi un fel anume de turist eram, fiindcă priveam lumea prin ochelari rezervaţi pentru plecarea în străinătate. Rămîneam surprinsă de nişte lucruri nemaipomenite, precum numărul mare de librării şi de anticariate, care apăreau cu aceeaşi frecvenţă ca schimburi valutare, traduceri legalizate, magazine xerox, case de amanet sau dobrogene cu brînză... Nu-mi venea să cred cînd, într-o sîmbătă seară, în plin Club A, am văzut o mireasă, în carne şi oase, cu mirele, naşii şi cameramanul. Am rămas stupefiată cînd, într-o curte din plin centru (lîngă strada Eminescu) văzusem două animale domestice (raţe, în penaj şi oase)... Mă miram văzînd publicul ridicîndu-se în picioare şi aplaudînd pînă la epuizare după absolut oricare piesă de teatru, oricît de bună/proastă ar fi... Mă uimea şi faptul că o piaţă de fructe şi legume e deschisă 24 de ore din 24... Mă surprindea şi limba. Din uimirea lingvistică, pixul şi carnetul au reţinut nişte liste de cuvinte şi expresii eterogene, păstrate în fişierul "mină de aur a memoriei". Pînă la urmă, m-am obişnuit atît de mult cu starea aceasta de surpriză, cu costumul meu de traducător, ochelarii de turist curios, carnetul şi pixul, că acestea au devenit accesoriul meu permanent. S-a schimbat însă intensitatea surprizei. De la stupefacţie, uimire şi mirare, am trecut la simplă percepţie. Absorb absolut tot, nu doar lucruri inedite, nemaipomenite, ieşite din comun. Totul merită băgat în seamă, studiat, discutat, împărtăşit cu alţii. Nu prea cred că starea aceasta ar fi necesară pentru a deveni o "bucureşteancă", iar o traducătoare... ar mai fi de discutat. Ce să vă mai spun, mi se pare că schimbarea de natură vestimentară a devenit, pur şi simplu, o schimbare de natură.
