Petrecerea
Am văzut pentru prima dată filmul Petrecerea (regia Blake Edwards) în anii pubertăţii, anesteziaţi de realitatea luxului supranatural al vilei de mogul din Hollywood, am rîs ca nebunii de gagurile dulci-amare ale stîngaciului indian naiv nimerit în mijlocul unei petreceri de farisei. După mulţi ani mi-am luat DVD-ul şi am rîs din nou, înfiorat de remember-ul nebuniei hippie şi de înţelegerea tîrzie a cabotinismului abisal al petrecerilor de firmă. Pînă cînd, într-o seară, revăzînd filmul pe un canal TV, mi-am dat seama de mesajul apocaliptic pe care Blake încerca să-l transmită unei lumi care se îndrepta, şi încă se îndreaptă, veselă, spre propria distrugere. Filmul aduce, fără perdea, una dintre cele mai xenofobe profeţii. El anunţă, fără ezitare: "Străinul" înseamnă distrugere. Nu există adaptare, nu există integrare, atîta vreme cît ele nu sînt coordonate prin nişte coerciţii. Un străin lăsat de capul lui într-o societate permisivă va ajunge să se poarte ca un retardat, singura atitudine inofensivă la întîlnirea dintre culturi este cea de contemplare. Hrundi V. Bakshi (jucat de Peter Sellers) nu este actorul indian naiv, el este Shiva, zeul nemilos al distrugerii. De la începutul filmului, la care sînt sigur că am rîs cu toţii, şi pînă la sfîrşit, el distruge tot ce atinge. Petrecerea, aşa snoabă şi prefăcută cum era, nu s-ar fi transformat în "demolition party", cum se zice acum cînd se eliberează vreun bar sau o discotecă, dacă Hrundi V. Bakshi nu ar fi explorat, inocent, dar conştiincios, toate metodele de distrugere posibile. Ospătarul care îşi bea minţile profitînd de refuzul permanent al indianului de a consuma băuturile oferite este, probabil, imaginea societăţii moderne care înghite cu lăcomie tot ce alte culturi au dat deoparte, legitimează moravuri, desfiinţează tabuuri, într-o beţie a unui hedonism fără responsabilitate. Tinerii care apar la sfîrşit ca să spele elefantul în piscină atrag atenţia că nici generaţiile viitoare nu au o soluţie pentru prezent, ele vor duce eventual mai departe inconştienţa spumei care înghite toată vila. Degeaba cîntă Hrundi V. Bakshi la sitar în final, demonstrîndu-ne că reîntoarcerea în propriul climat cultural este salvarea. Noi îl vedeam atunci cu ochii minţii pe George Harrison în spatele sitarului. Precum filmul pus pe butuci de actorul distructiv, precum vila distrusă de un invitat din greşeală, lucrurile nu mai pot fi reparate. Blake şi-a făcut profeţia în pustiul corectitudinii politice, şi mă întreb dacă cineva a înţeles atunci ce voia el să spună. Noi aşteptăm să vedem cine vine să spele elefantul.
