Pentru că ea nu a cerut

O mie de păduri într-o ghindă. Mari scriitori de limbă spaniolă

aleg paginile preferate din opera lor,

Am scris povestea din

pentru Sophie Calle. S-ar putea spune că am scris-o pentru că ea mi-a cerut-o. Totul a început cînd, într-o după-amiază, în Barcelona, mi-a telefonat acasă. Am rămas înmărmurit. O admiram, o consideram inaccesibilă. Nu o cunoşteam personal, nici nu mă gîndisem că am s-o cunosc vreodată. Mi-a spus că o prietenă comună (Isabel Coixet) îi dăduse numărul meu şi că voia să-mi propună ceva, dar nu putea să facă asta la telefon. 

În cuvintele ei se simţea o stranie încărcătură de mister, oricît ar fi fost aceasta de involuntară. I-am sugerat o întîlnire la Paris, la sfîrşitul acelei luni, pentru că mă gîndeam să-mi petrec sfîrşitul de an în acest oraş. Ne aflam în ultimele zile ale lui 2005. Ne-am dat întîlnire la Café de Flore din Paris, pe 27 decembrie, la prînz. 

În ziua respectivă, am ajuns în cartier cu o jumătate de oră mai devreme, fiind uşor agitat înaintea întîlnirii. Sophie Calle a avut întotdeauna o anume faimă de a fi în stare de orice, iar eu aflasem de ciudăţeniile şi furia ei, în parte din ce relatase Paul Auster în romanul său

, în care Sophie era un personaj al cărţii şi se numea Maria Turner. Auster scria la începutul cărţii, ca o dedicaţie: „Autorul îi mulţumeşte din toată inima lui Sophie Calle pentru că i-a permis să amestece realitatea cu ficţiunea“. 

Eu ştiam acest lucru, dar şi multe altele. Îmi aminteam, de exemplu, că citisem că într-o anumită perioadă de timp, pe cînd era foarte tînără, la întoarcerea dintr-o lungă călătorie prin Liban, se simţise pierdută în Paris, în propriul ei oraş, aşa încît nu mai cunoştea pe nimeni, iar asta o făcuse să se ţină după persoane pe care nu le cunoştea şi să le permită acestora să hotărască încotro să se îndrepte ea. Îmi aminteam de asta, dar şi de

ei celebre: invitaţia de a dormi în patul ei pentru nişte necunoscuţi care să accepte să fie priviţi şi fotografiaţi şi să răspundă unor întrebări (

); urmărirea la care îl supusese în Veneţia pe un bărbat despre care a aflat întîmplător că pleca în seara aceea într-acolo

angajarea, prin intermediul mamei sale, a unui detectiv pentru a fi fotografiată şi urmărită, în timp ce se ştia urmărită, pentru ca, la final, să fie portretizată în rapoartele acestuia pe baza falsului adevăr constatat de un observator imparţial. 

În drum spre întîlnirea de la Café de Flore, mi-am amintit şi că Vicente Molina Foix spusese că prin modelele care o inspirau, prin felul în care cuvintele se aflau întotdeauna la originea proiectelor sale vizuale, prin înclinaţia ei memorialistică şi prin proza de calitate a poveştilor sale, prin faptul că se foloseşte de ea însăşi ca protagonist, victimă, argument şi subiect al unei naraţiuni omnisciente, Sophie Calle se situa în împărăţia imaginaţiei verbale şi era una dintre cele mai mari romanciere ale momentului. 

M-am dus la întîlnire avînd o umbră de nelinişte, întrebîndu-mă cum să reacţionez, dacă nu urma să fie bizar sau periculos ce avea de gînd să-mi propună. Căutînd să fiu mai stăpîn pe mine la întîlnirea de la Flore, am intrat într-un bar din apropiere, Café Bonaparte, şi acolo, în picioare, la tejghea, am dat pe gît două whisky-uri în mai puţin de cinci minute, în stil Far West. Am ieşit din Café Bonaparte mergînd agale (mai erau zece minute pînă la ora douăsprezece) şi m-am oprit la vitrina librăriei La Hune, la zece metri de Flore. Era expusă acolo traducerea în limba franceză a unuia dintre romanele mele, însă nici nu am privit-o, fiind extrem de absorbit, întrebîndu-mă ce urma să-mi spună Sophie Calle.

Deodată, un bărbat scund şi cu înfăţişare de nord-african m-a întrebat foarte politicos dacă poate să vorbească o clipă cu mine. M-am gîndit că vrea să-mi ceară bani şi m-a deranjat că mă făcuse să-mi pierd concentrarea în ceea ce o privea pe Sophie Calle. 

„Mă scuzaţi, însă v-am privit şi aş vrea să vă ofer ajutorul“, mi-a spus bărbatul. Şi mi-a dat, scrisă de mînă pe o hîrtie smulsă dintr-un carneţel, o adresă a Alcoolicilor Anonimi. Mă urmărise de la Café Bonaparte. Nu am fost în stare să-i răspund nimic. M-am gîndit să-i spun că nu eram nici alcoolic, nici anonim. M-am gîndit să-i explic că nu beam atît cît ar fi putut să pară şi să-i mai spun că nu eram chiar o persoană anonimă, arătîndu-i cartea mea care se afla în vitrină. Dar nu am zis nimic. Am pus adresa pentru alcoolici într-un buzunar de la pantaloni şi m-am străduit să nu intru la Flore încovoiat sau complexat. 

Am zărit-o imediat pe Sophie Calle printre clienţi. Venise mai devreme de ora stabilită şi căpătase o masă bine poziţionată. Politicos, i-am cerut permisiunea să iau loc. A zîmbit, mi-a acordat-o. M-a anunţat că urma să vorbim în spaniolă, pentru că trăise un an în Mexic şi cunoştea bine limba mea. M-am aşezat şi mi-am înfrînt timiditatea, începînd imediat să vorbesc. Am trecut la relatarea poveştii de spionaj şi urmărire la care tocmai ce fusesem supus de un alcoolic recuperat care părea desprins (bărbatul, dar şi povestea cu urmărirea) dintr-unul din

de care ea era atît de pasionată. Nu cumva era chiar ea persoana care îl angajase? 

Sophie a zîmbit uşor şi, aproape fără alte introduceri, mi-a arătat un fragment din cea mai cunoscută carte a mea. Fragmentul acesta al meu, mi-a zis, era în directă legătură cu ce voia să-mi propună. Eu mai că nu-mi aminteam de acest episod din cartea mea. În el se vorbea despre o poveste pe care Marcel Schwob o include în

o poveste despre viaţa lui Petronius, despre care se spunea că, atunci cînd a trecut de treizeci de ani, a hotărît să scrie istorioare pe care i le inspiraseră incursiunile în lumea catacombelor din oraşul său. A scris din imaginaţie şaisprezece cărţi şi, cînd le-a terminat, i le-a citit complicelui şi sclavului său Sirius, care rîdea ca un nebun şi bătea întruna din palme. Atunci Sirius şi Petronius au pus la cale proiectul de a pune în practică aventurile scrise de acesta din urmă, de a le muta de pe pergament în viaţa reală. Petronius şi Sirius s-au deghizat şi au fugit din oraş, începînd să umble pe drumuri şi să trăiască aventurile pe care le scrisese Petronius, cel care a renunţat pentru totdeauna la scris chiar din momentul în care a început să trăiască viaţa pe care o plăsmuise. „Altfel spus (concluzionam eu în fragmentul acela), dacă subiectul lui

este cel al visătorului care are îndrăzneala să se transforme într-un vis, povestea lui Petronius este cea a scriitorului care are îndrăzneala să trăiască ceea ce a scris, iar pentru asta renunţă la a mai scrie.“ 

Ce voia să-mi propună Sophie era ca eu să scriu o poveste, orice poveste. Să creez un personaj pe care ea să-l transpună în realitate: un personaj care să acţioneze, de-a lungul a cel mult un an, la comanda a ceea ce eu urma să scriu. Voia să-şi schimbe viaţa şi, în plus, era obosită să-şi hotărască

şi prefera ca acum s-o facă altcineva în locul ei, ca altcineva să hotărască ce trebuia să trăiască. Ea urma să i se supună

întru totul… A urmat o scurtă tăcere. Întru totul, numai să nu fie pusă să ucidă. 

– În fond, a spus, tu scrii o poveste, iar eu o trăiesc. 

Foto: www.enriquevilamatas.com