„Omul supraviețuiește prin capacitatea sa de a uita“ – interviu cu Richard FLANAGAN

Este scriitor tasmanian, activist de mediu și regizor de film. Pentru romanul O cale îngustă către nordul îndepărtat, i-a fost acordat premiul Man Booker în 2014. Scris și regizat de el, filmul Să bați din palme cu o singură mînă a fost nominalizat pentru Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin în 1998. Am discutat cu Richard Flanagan la București, unde a venit, la invitația Editurii Litera, pentru o întîlnire cu cititorii.

Mi-a atras atenția o frază rostită de o mamă către fiul ei („Lumea este. Pur și simplu este, băiete”), care apare atît în Moartea unei călăuze pe rîu, cît și în O cale îngustă spre nordul îndepărtat. E cumva inspirată chiar de mama dvs.?

Nu mi-am dat seama că am repetat-o. Lumea din care am venit eu a fost una săracă, iar oamenii erau nevoiți să accepte norocul și necazurile laolaltă, credeau mult în fatalism. Cultura americană e una puternică și apare constant acea minciună conform căreia lumea este orice îți dorești tu să faci din ea. Cred că e mai multă înțelepciune în acceptarea aceea mai veche a destinului care te duce unde vrea el. Asta duce, poate, la o viață mai împlinită decît să încercăm mereu să modelăm vastele forțe din jurul nostru și să ne prefacem că putem controla totul cînd nu putem controla nimic.

Însă mama mea nu mi-a spus niciodată ceva de genul ăsta. Ea doar spunea povești, era o povestitoare minunată. Toată familia, de fapt: niște tasmanieni cu rădăcini irlandeze, care nu aveau politică sau artă, ci povești. Discutau despre ceva și, dintr-odată, „hai să-ți spun eu o poveste despre asta!”, apoi mai urma încă o poveste, și încă una, legate doar tangențial. Însă erau profunde și rămîneau în tine, ca niște semințe, te tot gîndeai la ele odată cu trecerea anilor, căpătau tot mai mult înțeles. Mama a avut șase copii, dintre care eu eram al cincilea, un puști micuț sub masă. Și era mereu gălăgie, eu nu puteam să strecor o vorbă, ci doar să ascult. 

Am învățat multe lucruri de la ei. Nu spuneau poveștile în mod liniar, cum se povestește în Europa, unde și timpul este liniar. În Europa, sînt atîtea lucruri înțelese prin intermediul istoriei, ca o linie de cale ferată care se oprește în toate stațiile. Dar ai mei aveau o idee despre timp izvorîtă, cred, din influența pe care au avut-o asupra Australiei popoarele de culoare, cultura aborigenă, unde timpul e circular. Trecutul trăiește în prezent și în viitor și există toate într-un singur moment, iar nenăscuții și morții, toți fac parte din tine și le aparții. Așa că atunci cînd am început să-mi scriu cărțile, nu am făcut-o liniar, ci în cerc, încercînd să folosesc limbajul pe care l-am auzit în familie, unul oarecum poetic și baroc. Cred că se vede asta mai ales în primele mele cărți. Nu era stilul literar folosit pe atunci în Australia, și chiar au refuzat să-mi facă o cronică la primul meu roman, susținînd că nu se încadrează în vreun stil recognoscibil australian. Ceea ce mi se pare un lucru tare drăguț. Felul cum vorbeau ai mei nu mi se părea neapărat dulce sau frumos, ci mi se părea adevărat. Loial felului în care-și gîndeau și duceau viața. Tragicomic, poetic și uneori frumos – și am vrut să surprind asta, cumva, prin cuvîntul scris.

Moartea unei călăuze pe rîu aduce în discuție religia și obiceiurile păgîne. „Oamenii trebuie să creadă în ceva, chiar dacă este o minciună. Fără credință, totul e pierdut”, spune Aljaz. Sînteți de aceeași părere?

Nu, dar cred că e adevărat pentru mulți. Cred că mulți oameni preferă să li se spună cum să trăiască, preferă să li se dea reguli, decît o lume unde decid ei, unde au libertatea de a alege. Cred că libertatea aceea înspăimîntă mulți oameni. Aceasta este puterea politicii și a religiei, și pericolul lor. Înțelegem, ca specie, că trebuie să ne conformăm, iar prin conformare obținem un acoperiș deasupra capului, căldură, mîncare. Dar, în mod egal, sufletul nostru vrea să fie liber, să nu fie de acord cu lumea tot timpul. Sînt două lucruri care se războiesc în noi toată viața. Iar unii dintre noi se mișcă prin molozul acestui război cu mai multă ușurință decît alții.

În multe dintre romanele dvs. se vorbește despre rușinea de a avea sîngele foștilor deținuți. Cum se raportează australienii în prezent la asta?

Lucrurile sînt diferite în diverse părți ale Australiei. Tasmania e ca o țară în sine: e cam o treime din mărimea României, destul de mare și se află la 400 de kilometri sud de Australia, deci e destul de separată. Un sfert din istoria sa modernă, a fost gulagul Imperiului Britanic. A fost, de fapt, o societate de sclavi, majoritatea oamenilor de acolo sînt descendenți ai sclavilor sau ai aborigenilor, contra cărora se pornise un genocid. Sînt două traume imense, care nu se termină cînd se termină războiul, rănile traversează mai multe generații pînă ce oamenii să se împace cu trecutul. Sigur, e un lucru rușinos, iar oamenii preferau să uite, ascundeau asta, nu recunoștea nimeni că are sînge de deținut sau de negru, de aborigen. În prezent, oamenii sînt mîndri de moștenirea lor, dar e un lucru foarte recent, abia din ultimii 30 de ani. Dar nu acceptă sau înțeleg ce s-a întîmplat, amploarea crimelor. Problema unui sistem sclavagist sau a unui gulag e că nu ești doar prizonier, ci devii și temnicerul, și bătăușul, și călăul, și informatorul. E o lume kafkaescă, în care ești și nevinovat, dar și cel care comite crima împotriva tovarășului tău. Sistemul perpetuează sistemul. Rușinea e profund înrădăcinată. Cred că e un lucru dificil de acceptat pentru oricine.

Sînt interesat să vorbesc cu oamenii de aici pentru că ați trecut prin era comunistă, prin episodul Ceaușescu, și știu de la soția mea, originară din Slovenia, că oamenii de acolo se raportează la comunism pur și simplu nevorbind mai deloc despre el. Cred că, mai întîi, omul supraviețuiește prin capacitatea sa de a uita. Dar apoi, confruntat cu crimele, e imposibil să-ți imaginezi că tatăl sau mama ta au făcut parte din așa ceva. În Australia, poate am ajuns să ne împăcăm cu societatea sclavagistă, dar nu am acceptat ce li s-a făcut aborigenilor, a fost un război sîngeros, uneori genocidal, de o gravă sălbăticie. Masacre, sclavie, crime hidoase. Cum spuneam, oamenii supraviețuiesc uitînd, însă memoria este la fel de puternică și, la un moment dat, trebuie să pășim din nou în umbrele trecutului, să le confruntăm cu cît de multă onestitate se poate, ca să nu ne înghită întunericul. E foarte dificil și intens din punct de vedere uman să nu vrem să ne confruntăm cu asta, dar necesar pentru a putea trăi ca ființe liber.

În Moartea unei călăuze pe rîu, există o anumită teamă, dar și un respect pentru natură. Cu toate acestea, în prezent, omul mai degrabă ucide natura.

Eu nu mi-am dat seama pînă la maturitate că locul în care am crescut e unul dintre ultimele locuri din lume în care nu s-a schimbat mare lucru de 10.000 de ani. Mai mult de jumătate din insulă e pădure virgină, neatinsă, modelată doar pe alocuri de interacțiunea umană, de popoarele aborigene. Și doar în timpul vieții mele, o parte a fost deja distrusă doar din lăcomie. E un lucru șocant, cînd îți dai seama cît de fragile sînt lucrurile. Și nu pierdem doar copaci și păduri, ci o parte din bunătatea noastră dispare odată cu ele. Ne distrugem pe noi înșine. Cred că e mai evident pentru oamenii dintr-o zonă precum Tasmania, pentru că a fost ceva atît de violent, cum s-a întîmplat în Europa acum 3-400 de ani. Noi abia acum am văzut, ne-am dat seama de ce se pierde. Aceste lucruri ne amintesc că sîntem parte dintr-un univers mai mare, și nu separat de el. Au oferit omului o umilință privind propriul loc în lume, l-au făcut să trăiască mai înțelept. Dacă aceste lucruri dispar, noi rămînem singuri și nu e prea multă alinare în a face parte dintr-o colonie de furnici, fără ca vreuna să știe cum să trăiască. Asta aduce cu sine haos și teroare și boală.

În prezent, ne confruntăm cu schimbările climatice, care sînt, ca să zic așa, doar bomboana de pe colivă. Sînt atîtea lucruri pe care le pierdem și fără a exista schimbările climatice. Cînd am venit, în tinerețe, în Europa, mi-am dat seama că măsura tuturor lucrurilor e realizată de om. Iată, în acest oraș, cum Ceaușescu a încercat să ridice cea mai mare clădire din lume. Și acum aveți atîtea ruine extraordinare pe tot cuprinsul Bucureștiului. Dar acolo de unde vin eu, tot ce e extraordinar e lumea naturală, tot ce nu e făcut de om. Ceea ce îți dă un alt sentiment al propriului loc și rol sau destin în lume.

Am vrut mereu să fiu scriitor și romanul, după cum știi, e o invenție europeană. Am încercat să scriu ca un european, despre orașe și mulțimi, doar că eu nu văzusem niciodată un oraș mare și aglomerații și ce scriam era groaznic. Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că nu sînt european, că nu gîndesc ca unul și că pur și simplu vin dintr-o altă lume – nu mai bună, doar diferită. Era important să spun adevărul despre mine însumi, nu separat, ci parte din lumea naturală.

„Cu cît sînt mai mulți oameni, cu atît mă simt mai singur”, spune Dorrigo Evans, personajul principal din O cale îngustă către nordul îndepărtat. Cum e pentru dumneavoastră? Știu că obișnuiți să scrieți izolat pe Bruny, o insulă mică de pe coasta Tasmaniei.

Mi s-a părut mereu că viața mea e destul de aglomerată. Cum spuneam, sînt unul din șase copii, am peste 50 de veri primari, sînt norocos să am mulți prieteni, am trei fiice, mă simt bine oriunde. Dorrigo, însă, e cineva care și-a părăsit lumea și își trăiește mare parte din viața de după război ca o fantomă. Unii oameni duc astfel de vieți. Are o dragoste din trecut care-l bîntuie și-l separă de alți oameni. Se află într-o situație stranie: e forțat să joace un rol nedrept, să încerce să-și ajute camarazii prizonieri. Dar, acceptînd rolul acesta, el se separă de ei, devine conducătorul lor și pierde conexiunea cu ei. Are un destin crud și e suficient de conștient de sine pentru a-și da seama de asta.

Apropo de cruzime, v-a fost dificil să intrați în pielea tuturor acelor criminali de război implicați în construcția Căii Ferate a Morții?

E un roman plasat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între orori infinite și nenumăratele lucruri teribile care s-au întîmplat atunci. M-am întrebat cum faci dreptate unei asemenea orori, într-un roman, fără să pari melodramatic sau pornografic în portretizarea violenței. Dacă te uiți la acei prizonieri de război (marea majoritate britanici, australieni și olandezi capturați de către japonezi – n.r.), ei au îndurat multe, nu doar Calea Ferată a Morții. Unul dintre ei, un tasmanian, s-a aflat la numai 600 de metri de punctul zero al exploziei de la Nagasaki, și i-a supraviețuit, a fost protejat de un perete gros din beton. A trăit pînă la o vîrstă înaintă, murind abia în urmă cu vreo cinci ani. A plecat pur și simplu de la Nagasaki. Așa că mi-am petrecut vreo șase luni încercînd să-mi imaginez cum să-mi fac unul dintre personaje să supraviețuiască bombardamentului, la fel ca acest bărbat, scăpînd din acest peisaj de iad.  Cred că a ieșit bine, dar problema este că e atît de absurd, mi-am dat seama, iar oamenii vor citi și-și vor spune că așa ceva e imposibil, e ridicol. Asta deși povestea chiar s-a întîmplat. Așa că m-am gîndit că voi reduce la minimum violența. E chiar puțină violență în roman, am vrut să arăt cititorului cum și cel mai mic act de violență e o crimă teribilă. Așa că, în loc să descriu o mulțime de lucruri teribile, e vorba doar de un om bătut pînă la moarte de trei bărbați, cu nuiele și pumni. Dar doar atît. Gîndindu-ne la ororile celui de-al Doilea Război Mondial, acesta e un lucru mic, în comparație cu tot ce s-a întîmplat acolo. Am vrut să arăt doar un moment de violență, cît de „jurnalistic” și realist pot, și să demonstrez și cît de șocant poate fi.

Cît privește cum am intrat în mintea ofițerilor japonezi, mi-am dat seama că s-au purtat întocmai ca englezii din Tasmania cu aborigenii. Știam cum au fost britanicii, așa că doar mi i-am imaginat pe japonezi drept englezi, apoi mi-a venit ușor, natural. Există o povestire de Joseph Conrad, „An Outpost of Progress”, scrisă cam odată cu „Heart of Darkness”, care este reușită în privința mentalității oamenii care se cred superiori morali, iar asta le permite să înfăptuiască lucruri imorale. Ei chiar cred că acestea sînt acte de bunătate. Gîndindu-mă la asta, mi-a fost clar, căci japonezii nu sînt de pe Marte, ci sînt oameni exact ca noi. De fapt, ei sînt noi, și noi sîntem ei. Și cu cît te uiți mai mult la ei, îți vezi doar propria imagine reflectată.

Gene Paley, redactorul-șef al editurii din Persoana întîi, pare a se teme de ficțiune. Credeți că se mai întîmplă și altora, le e frică oamenilor de literatură?

Cred că da. Poveștile au fost mereu modalități prin care oamenii au descoperit adevărul. Iar acum ne e frică să-l aflăm, preferăm să ne prefacem că adevărul există numai în propriile experiențe limitate, decît să încercăm să ne deschidem la întreaga lume. Cred că e cazul, mai ales în literatura americană, unde există cultul memoriei. Memoriile pot fi grozave, sigur, nu le sînt ostil, dar această ideologie care a pus stăpînire pe epoca prezentă mi se pare ridicolă.

O ultimă întrebare: dle Flanagan, dacă ați fi nevoit să renunțați la unul dintre simțurile dvs., care ar fi?

Poate văzul, căci ar fi teribil de trist să nu pot vorbi cu oamenii, să nu-i pot asculta. 

a consemnat Cristina ȘTEFAN

Foto: Bogdan Zop