"Nu ştiam că ţiganii sînt oameni!"

Michelle Kelso, doctorandă în sociologie la Universitatea din Michigan, este directoare a Asociaţiei pentru Educaţie şi Dialog Civic din Bucureşti. Primul său contact cu România a avut loc în 1993, cînd a desfăşurat muncă voluntară la o instituţie de copii cu dizabilităţi. A revenit în România ca bursieră Fulbright, începînd cu un studiu sistematic despre romi şi istoria lor, concretizat într-o teză despre deportarea romilor români în Transnistria. A absolvit un masterat de studii ruse şi est-europene şi unul de administraţie publică la Universitatea din Texas. Dureri ascunse, debutul ca realizatoare de film, este un documentar despre istoria romilor români deportaţi în lagărele din Transnistria în timpul celui de-al doilea război mondial. Supravieţuitorii îşi povestesc experienţele cumplite şi lupta pentru a rămîne în viaţă. Pelicula îi urmăreşte pînă în prezent, cînd depun cereri pentru fondurile de asistenţă oferite de Guvernul german şi de băncile elveţiene victimelor sărăcite ale Holocaustului. Pentru acest documentar, încheiat anul trecut, Michelle Kelso a adunat mărturiile a peste două sute de romi. Cum aţi ajuns la subiectul deportărilor romilor în lagărele transnistrene şi cît timp aţi lucrat la acest documentar? Românii cu care m-am consultat nu păreau deloc interesaţi de acest subiect, dar am discutat şi cu un grup de romi care m-au ambiţionat să-mi continui cercetările. În 1996 am lucrat pentru Muzeul Holocaustului din Washington pentru care am colectat istorii orale ale ţiganilor despre război, iar în 1997 am fost consultant la U.S. AID (agenţia americană pentru dezvoltare internaţională) într-un proiect despre fertilitatea ţigăncilor. Apoi am lucrat, începînd din 2001, în calitate de consultant pentru programul german de despăgubire în procesul victimelor Holocaustului. Am făcut filmul în şase ani, în decursul mai multor veri petrecute în România. Aţi întîmpinat probleme în aflarea adevărului? Da, la Arhivele Naţionale Istorice am avut mari probleme, pentru că arhivarii nu se oboseau să-mi caute materialele. Multe persoane cu care am discutat, universitari români, cercetători, negau adevărul şi tocmai această atitudine m-a determinat să merg mai departe. Cei mai mulţi dintre romii deportaţi au refuzat să vorbească. Au fost atît de traumatizaţi de experienţa trăită, încît n-a fost chip să stau de vorbă cu ei. Cum i-aţi determinat să vorbească în faţa camerelor de filmat? Eu singură nu am reuşit. M-au ajutat enorm rudele celor deportaţi care ţineau să vadă filmul terminat. Fără ei n-aş fi dus la bun sfîrşit documentarul. La Tîrgovişte, o femeie care trăise experienţa deportării şi a persecuţiei s-a ascuns sub pat cînd a aflat că îi propun să vorbim. Se temea că va fi trimisă din nou în lagăr. Nepoţii ei au stat însă de vorbă o oră cu ea pentru a o convinge că nu-i voi face nici un rău. Unde a fost proiectat filmul? Care au fost reacţiile spectatorilor? Romii care l-au văzut au spus că e bine că află lumea despre ce li s-a întîmplat. Dureri ascunse a fost proiectat în mai multe licee din ţară. Mulţi tineri m-au întrebat de ce nu se predă tema deportării ţiganilor în manualele de istorie. O replică impresionantă a unui licean suna astfel: "Nu ştiam că ţiganii sînt oameni". La un liceu din Boston, am fost asaltată de un cu totul alt gen de întrebări, dintre care cele mai multe erau legate de problema discriminării romilor. Un băiat de 16 ani credea că filmul este cenzurat în România. A ajutat programul de asistenţă oferit de Guvernul german şi de băncile elveţiene victimelor sărăcite? Da şi nu. Da, pentru că s-a aflat despre nedreptatea şi cruzimea la care au fost supuşi ţiganii în acea perioadă cumplită. Acest lucru le-a ridicat moralul şi le-a dat un sentiment de confort psihic. Nu, dacă judecăm lucrurile din punct de vedere material. Cu 500 de dolari, suma primită de o parte din victime, nu faci mare lucru. Cînd au primit banii, cei mai mulţi dintre supravieţuitori i-au investit în "locuri de veci", în cavouri şi cruci din marmură. Unul dintre ei, grav bolnav, aştepta să primească ajutorul financiar. Dar "fabuloasa" sumă întîrzia şi toate rudele încercau prin toate mijloacele să-l ţină în viaţă pentru a obţine banii de o înmormîntare luxoasă... Ce credeţi că ar trebui să facă autorităţile române pentru a schimba viaţa romilor? Să organizeze numeroase programe de asistenţă socială, să se ocupe de educaţia romilor, să organizeze campanii cu impact major la radio şi la televiziune, să ofere romilor locuri de muncă şi mai ales să îi înveţe pe toţi românii să îi trateze cum se cuvine. Eu nu am văzut un doctor care să se adreseze cu "dumneavoastră" unui rom care vine la consultaţie. Şi în magazine, ţiganii sînt mereu alungaţi şi li se vorbeşte foarte urît. Această atitudine trebuie să dispară. a consemnat Roxana CĂLINESCU