„Muzica dezvoltă minţile oamenilor“ – interviu cu Manfred CLYNES
Licenţiat în neurologie (Universitatea din Melbourne), muzicologie (Julliard School of Music) şi inginerie, pianist concertist şi poet, Manfred Clynes posedă peste patruzeci de patente de inventator, a lansat conceptul de „cyborg“, iar bibliografia sa numără 121 de lucrări publicate. SuperConductor este un software, produs de firma MicroSound International Ltd., dar creat de Manfred Clynes împreună cu programatorul Steve Sweet prin care parametrii cantitativi (durată, intensitate, tip de atac, timbru etc.) ai unei note muzicale sînt subordonaţi unor „butoane de comandă“ care au din ce în ce mai puţin de-a face cu dimensiunea fizică a interpretării muzicale şi din ce în ce mai mult cu muzicalitatea, de fapt cu felul în care interpreţii studiază şi redau cu ajutorul instrumentelor, de sute de ani, muzica scrisă. SuperConductor-ul oferă meniuri şi submeniuri de computer, precum „microdinamică“, „schimb de timbru în interiorul unei singure note“, „puls interior ierarhic“, „vibrato organic“ sau „formare predictivă a amplitudinii“, dar poate cel mai interesant este cel referitor la „pulsul interior“ al muzicii fiecărui compozitor: un set de forme repetitive de comunicare afectivă, asemănătoare din punct de vedere grafic cu ceea putem vedea pe o bandă de EKG, care sînt induse în chip diferit, prin interpreţi, de muzica fiecărui compozitor clasic. Astfel, se denotă simpatiile pe care le manifestăm, cel mai adesea iraţional, faţă de muzica unui anume compozitor. Alte cîteva invenţii ale lui Manfred Clynes: aparat pentru locaţia tridimensională a zborului aeronautic (proiectului i s-a refuzat omologarea pentru „impracticabilitate“; Clynes avea 16 ani cînd l-a creat, acum procedeul a devenit standard); computerul CAT (Computer for Average Transient) – un aparat pentru studierea funcţionării creierului, devenit în scurt timp piesă de bază în laboratoarele de neurologie; Color Ultrasound şi alte mijloace ultrasonice pentru imaginarea structurilor biologice; sentografia (cîteva patente); microstructurile expresiei muzicale ce încorporează, în interpretarea computerizată a muzicii, două principii ale „gîndirii muzicale inconştiente“ descoperite tot de Clynes.
Cum este pentru un pianist să interpreteze un concert de vioară şi orchestră sau un cvartet de coarde?
Pentru un pianist, a cărui viaţă se învîrte în jurul claviaturii, este o experienţă eliberatoare. De curînd, am interpretat şi înregistrat ultimele şase cvartete de Beethoven – probabil unele dintre cele mai importante lucrări muzicale compuse vreodată. A fost pentru mine un uriaş privilegiu! Am mai înregistrat, printre altele, concertul pentru vioară de Beethoven, toate lucrările solo pentru vioară şi pentru violoncel de Bach, precum şi dublul concert pentru vioară al celui din urmă. Viaţa mea muzicală este îmbogăţită şi învigorată de faptul că acum sînt în stare să fac aşa ceva: un lucru la care nici nu îndrăzneam să visez cu cîţiva ani înainte. Frumuseţile muzicii există pentru a fi atinse. Este ca şi cum te-ai afla în căutarea unor comori.
Datorită faptului că SuperConductor face posibil ca un om să interpreteze o piesă muzicală în întregimea ei, există o mai mare armonizare a interpretării. Nu există compromisuri între solist şi dirijor sau între membrii unui cvartet de coarde, pentru a se ajunge la o interpretare care să-i mulţumească pe toţi. Compozitorul şi-a imaginat el însuşi compoziţia, ca pe un concept unitar. O aude în imaginaţia lui, nu în patru imaginaţii simultane diferite. Avînd o anumită concepţie a lucrării muzicale, interpretul o poate realiza cu ajutorul SuperConductor-ului pînă la gradul de perfecţiune pe care şi-l doreşte. Bineînţeles că aceasta presupune şi lucruri elementare, ca acurateţe, echilibru sau a nu cînta fals, dar mult mai important este faptul că SuperConductor-ul poate reda semnificaţii, poate reda, cu forţă şi autoritate, conţinutul emoţional al unei compoziţii.
Aceasta înseamnă a fi convingător fără exagerare, înseamnă frazare naturală (în sensul predicat, cu atîta elocvenţă, de Pablo Casals). Înseamnă libertatea de a fi muzicianul care ţi-ai dorit să fii, însă fără trac, nervi, oboseală şi fără a te lupta cu limitele fizice ale acestei profesii. Înseamnă posibilitatea de a deveni muzician într-un fel nemaiîntîlnit. Şi mai înseamnă a aprofunda o sumedenie de aspecte ale muzicii ori ale oricărei compoziţii, subtilităţi care mai apoi pot fi folosite în interpretarea instrumentală reală (pian, vioară etc.).
Unul dintre cele mai complicate lucruri pentru un muzician este să confere muzicii o continuitate deplină, fără „puncte moarte“. SuperConductor-ul oferă, cu siguranţă, mijloacele creării acestei continuităţi, a acestui fir roşu. Este unul dintre cele mai minunate cadouri pe care SuperConductor-ul le face muzicii. Bineînţeles că muzicianul trebuie să aibă propriul concept asupra unei lucrări muzicale, programul nu îi va oferi niciodată aşa ceva. Dar, lucrînd cu computerul în acest fel, el îşi va rafina şi dezvolta continuu conceptul respectiv. Spre deosebire de cazul unui muzician care interpretează şi înregistrează o compoziţie, cel care foloseşte SuperConductor-ul îşi poate îmbunătăţi interpretarea fără a „şterge“ variantele interpretative precedente.
În consecinţă, există mereu o cale nouă de urmat, către perfecţiune, care te conduce spre o experienţă interpretativă perpetuă. Poate că termenul de „perfecţiune“ ar trebui eliminat şi înlocuit cu „puterea de transformare a minţii“, deoarece marea muzică dezvoltă minţile oamenilor, iar drumul către o muzică din ce în ce mai bună este sinonim cu o din ce în ce mai profundă înţelegere, dragoste şi compasiune sau, într-un cuvînt, umanitate.
Credeţi că SuperConductor-ul va crea o nouă „specie“ de compozitori?
De acum compozitorii îşi vor putea asculta muzica fără a mai fi nevoie de muzicieni care să o studieze şi să o interpreteze. Vor putea, de asemenea, să îi pună pe alţii să o asculte. Acest lucru îi eliberează de o mulţime de complicaţii, cîtă vreme ei, în general, nu au atîţia bani, încît să-şi permită să închirieze orchestre şi săli de concert mari sau să plătească fie şi o formaţie camerală. Compozitorul poate astfel proba noi combinaţii sonore, ştiind din capul locului cum se vor auzi într-o interpretare live. Poate învăţa să orchestreze într-un mediu imediat-interactiv.
Dar, cel mai important lucru, compozitorul este acum în stare să-şi descopere propriul puls interior şi să şi-l reprezinte matematic, aşa cum înainte se folosea de notaţia muzicală tradiţională. Aceasta înseamnă că muzica lui va fi interpretată exact aşa cum vrea el. Compozitorii de valoare din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea şi-au îmbibat creaţiile cu propriul lor puls interior. Iubim un astfel de compozitor pentru că îl cunoaştem îndeaproape prin intermediul acestuia. Fără pulsul interior, muzica este stearpă. Chiar plicticoasă. Cu el, compozitorul devine prezent, ceea ce ne face să simţim diferenţa dintre o interpretare „în spiritul“ acelui compozitor sau în afara lui. Cum spiritul fiecărui compozitor este diferit, SuperConductor-ul poate să facă diferenţa dintre ele, aşa cum o poate face orice interpret de valoare. Dar chiar şi aceştia din urmă, în general, au diferite predilecţii: unii cîntă bine Beethoven, alţii Mozart sau Bach, alţii Chopin. Rar vei întîlni un interpret care să se simtă „acasă“ interpretînd creaţiile oricăruia dintre marii compozitori. Pablo Casals era un astfel de om. SuperConductor-ul însă te poate conduce în miezul pulsului interior al oricărui compozitor.
Întrucît acest puls (care se răsfrînge pe mai multe planuri ierarhice şi poate fi prezent în toate compoziţiile clasicilor) poate fi modificat, poţi simţi în mod direct cum esenţa sa, în cazul fiecărui compozitor, se evaporă şi distruge însăşi muzica. În acest fel, poţi ajunge să îţi înţelegi mai bine şi propria muzică şi chiar cine eşti ca persoană, pentru că pulsul interior spune multe despre ce fel de om eşti. În concluzie, da, putem să ne aşteptăm le apariţia unei noi „specii“ de compozitori, cărora propria lor muzică le va spune, lor, dar şi celor din jur, despre ei înşişi, mai multe decît o pot face chiar expresiile propriilor feţe sau trupuri.
Şi totuşi, în chip ciudat, încă nu înţelegem pe deplin felul în care percepem pulsul interior al muzicii şi cum acesta ne face să iubim ca pe o individualitate persoana care îl produce (ceea ce include, într-un fel inedit, dragostea de sine a compozitorului, care îl poate face să devină o persoană mai veselă şi mai bună). Prin cunoaşterea pulsului interior, arta însăşi este transformată: încetează a mai fi artă de dragul artei, iar muzica este legată indisolubil de sursa de viaţă a fiecărui individ. Putem chiar să legăm acest lucru de structura ADN-ului ca expresie vie a unicităţii şi – întrucît calităţile unice ale unui individ trăind acum şi aici nu se vor întoarce niciodată în univers – ca un experiment unic al universului.
interviu realizat de Andrei POGORILOWSKI
