Muzeu cu geometrie variabilă

Humboldtforum este unul dintre cele mai mari proiecte din domeniul culturii din Germania post-1990. E vorba despre reconstrucţia vechiului palat al Hohenzollern-ilor şi transformarea acestuia într-un muzeu al culturilor extraeuropene. E un muzeu nou, perfect echipat pentru secolul 21, capabil să se adapteze schimbărilor geopolitice şi suficient de versatil încît să capteze audienţe noi într-un oraş cu o ofertă culturală abundentă şi foarte diversă. E şi un proiect politic, de vreme ce îşi propune să devină nu doar un semn al deschiderii către alte culturi, ci chiar o instituţie în sprijinul integrării.

Menirea Humboldtforum e să completeze şi să prelungească ansamblul de instituţii de pe Museuminsel, centrat pe colecţii de artă europeană: e un soi de contragreutate care va echilibra perspectiva asupra istoriei artei. Dar muzeul va fi – şi cei care îl susţin nu se feresc s-o spună deschis – şi un instrument de soft-power al Germaniei. Căci, odată deschis, el va oferi o deschidere (a se citi: influenţă) spre alte lumi, ale căror voci nu se aud prea des la Berlin. Într-o lume multipolară, în care centrii de putere îşi schimbă mereu poziţia, trebuie identificate şi marcate valorile culturale de peste tot. Aşa cum a fost gîndit, muzeul se vrea un motor de promovare a creaţiei din zone puţin cunoscute, un centru global de protejare a culturilor marginale, ameninţate, un loc al întîlnirii dintre trecut şi prezent.

Director al muzeului a fost numit istoricul Neil MacGregor – o somitate –, care a mai condus, printre altele, National  Gallery şi British Museum. El propune o expunere pe colecţii de artă, nu un traseu cronologic sau unul geografic. Tot el este şi la originea discursului noii instituţii: Humboldtforum se vrea mai degrabă un spaţiu al dezbaterii (un forum) decît un loc de conservare şi expunere. Va fi, prin urmare, un muzeu cu geometrie variabilă, o platformă de pe care se vor lansa polemici culturale şi politice. Situarea sa în centrul vechi al Berlinului constituie, evident, un avantaj strategic. Două ar fi provocările acestui mare şantier. Pe de o parte – să integreze fără să asimileze. Pe de altă parte – să pună în valoare fără să colonizeze. 

Însă, pînă la articularea unui discurs muzeal, curatorii au de rezolvat o problemă practică. Majoritatea obiectelor de artă ce vor fi expuse aici vor fi aduse de la Muzeul Etnologic şi de la Muzeul de Artă Asiatică. Noul muzeu e un bun prilej de a le restaura şi de a le arăta într-o expunere permanentă coerentă. Însă, aşa cum s-a  constatat încă din prima clipă, nu toate au o provenienţă clară. O echipă de istorici de artă a fost însărcinată cu misiunea dificilă de a reconstitui traseele acestor obiecte, modul în care au intrat în colecţiile muzeelor respective. O estimare arată că între 1933 şi 1945 au fost confiscate 200.000 de obiecte de artă în Germania şi Austria, 100.000 în restul Europei occidentale aflate sub ocupaţie şi 300.000 din Europa de Est. Restituirile şi mecanismele de compensaţii acordate victimelor acestor confiscări continuă, dar nu toate litigiile pot fi rezolvate cu una, cu două. Politica noului muzeu e să nu expună obiecte cu origine incertă. Dar munca de clasare e dificilă.  

Pînă la deschidere (probabil în 2019), muzeul mai are de rezolvat şi o problemă de imagine. Dacă în mediile în care se construiesc politicile culturale şi-a cîştigat deja simpatie, muzeul nu e scutit de polemici în rîndul istoricilor şi muzeografilor. I se reproşează, printre altele, că e bugetofag într-o perioadă în care alte instituţii şi-au restrîns considerabil activitatea pentru a face economie; că a fost planificat defectuos, astfel încît – la fel ca multe altele – şantierul nu se va încheia la termen; în fine, că, odată cu inaugurarea sa, se vor închide cele două muzee care i-au cedat colecţiile. Criticii spun că totul e o chestiune de ambalaj: vestea bună e că la Berlin se deschide un muzeu nou. Dar poţi să spui şi altfel: Berlin va avea cu un muzeu mai puţin.