Mircea Cărtărescu: „Creionul de tîmplărie”, Humanitas

Dilema veche vă prezintă, în avanpremieră, fragmente din noua carte a lui Mircea Cărtărescu, Creionul de tîmplărie, Editura Humanitas. Volumul va fi disponibil din 16 aprilie.

„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vîrît sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau cîteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grîu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vîrful degetului, creionul de la urechea nașului, făcîndu-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă.

Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tîmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sînt mîndru de ea ca de o medalie de onoare.“ (Mircea Cărtărescu)

***

Mircea Cărtărescu, Creionul de tîmplărie (fragmente)

Am fost, în iarna lui 1979, la lansarea volumului Va fi liniște, va fi seară al lui Virgil Mazilescu, la librăria de la Scala. Ningea greu, se lăsase noaptea și farurile mașinilor de pe Magheru te orbeau. Așteptam afară, în fața librăriei, sporovăind cu cîțiva poeți optzeciști, dintre care doar unul sau doi debutaseră deja. Era o atmosferă mondenă, lumea venea ca să se vadă, să mai schimbe noutăți, Mazilescu era un poet încă tînăr, foarte la modă, și eu, care nu‑l văzusem niciodată, așteptam să deslușesc în mulțime, în lumina tremurătoare a nopții, pe cineva care să semene cu poezia mazilesciană pe care‑o știam deja bine din primul său volum. „Uite‑l“, îmi zice Madi, colega mea de facultate, ce avea să devină poeta Mariana Marin, și ochii ei cafenii, migdalați, se aprind deodată. Madi avea să rămînă, pînă la moartea lui Mazilescu, și apoi pînă la propria ei moarte tragică, nu o admiratoare, ci mai degrabă o preoteasă a cultului poetului ce se lansa în seara aceea. A devenit și iubita lui într‑o vreme, pentru că în boemă dragostea se împărtășește prin trup și poezie cu aceeași înfrigurare. Amîndoi acești poeți nefericiți au ars lumînarea la ambele capete, topindu‑se înainte de vreme odată cu ea.

Și iată‑l pe Mazilescu, trecînd printre noi fără să ne‑arunce nici o privire, bărbos, ursuz, cinic, cu un aer de duritate care m‑a contrariat. Nici o legătură între figura sa și versurile elaborate intelectual și emoțional, aducînd cînd cu Kavafis, cînd cu Pessoa, din Va fi liniște, va fi seară. Mi‑a fost de la‑nceput antipatic și așa avea să‑mi rămînă pînă la capăt. N‑am intrat în librărie, așa că nu știu nici cine‑a vorbit la lansare, nici ce‑a spus Mazilescu. Nu m‑am dus să iau un autograf pe cartea lui.

Un foarte tînăr poet, discipol obedient al maestrului, s‑a dus cu cartea la el și a ieșit iarăși afară, în zăpada fleșcăită din fața librăriei, citind autograful, nedumerit și melancolic. S‑a apropiat de noi, care tropăiam de frig, și ne‑a‑ntrebat: „Băi, ce‑nseamnă chestia asta, «boule», e‑n franțuzește, nu‑i așa? Parcă glob, sferă… Ce‑o fi vrut să spună Mazilescu? S‑o fi referit oare la poezia lui sau a mea?“ „Ia să vedem“, i‑am zis, și am citit dedicația. Cu litere lăbărțate pe o pagină‑ntreagă, Mazilescu îi scrisese doar atît: „Boule, învață de‑aici să scrii poezie!“ Și semnase narcisic și grandios. Junele poet continua să pronunțe cuvîntul pe franțuzește, bîlbăind într‑o confuzie totală: bul… bul… bilă… sferă… Nu‑i venea să‑și creadă ochilor. A trebuit să ne vadă tăvălindu‑ne de rîs minute‑n șir ca să‑nțeleagă. A rămas jignit de moarte, dar pînă la urmă, ca un învățăcel Zen pocnit din senin cu toiagul în cap de maestru, a interpretat și mitocănia asta ca o manifestare a geniului: „Băi, nu mai rîdeți, înseamnă că Virgil ține la mine, nu‑i trîntești așa, oricui, din senin, un «boule» în autograf…“

L‑am văzut apoi de cîteva ori pe maestru în fieful său, la restaurantul scriitorilor, înconjurat de discipoli. Duritatea lui era șocantă, de asemenea grandomania. Mereu spunea că nu sînt decît patru mari poeți în lume, primul era Eminescu, apoi Kavafis. L‑am uitat pe‑al treilea, dar pe locul patru venea el însuși. De multe ori alcoolul îl făcea violent.

A trebuit să‑i citesc jurnalul, mult după ce poetul nu mai era, ca să‑nțeleg fragilitatea și marea de suferință din spatele acestei măști. Mi‑a părut rău, atunci, că îl judecasem atît de pripit.

Dar, ca de obicei, era prea tîrziu.

Cînd mi‑a ieșit al doilea volum de versuri, Poeme de amor, abia scăpat din mîinile cenzurii și ciopîrțit ca vai de el, au scris despre el cîțiva oameni la care nu m‑aș fi așteptat niciodată, oameni în vîrstă pentru care aveam mare admirație. Unul dintre ei a fost Paul Georgescu, pe care‑am ajuns să‑l cunosc bine. Dar cîteva biete rînduri într-o carte n‑au cum să cuprindă, măcar și superficial, imaginea unui personaj atît de extraordinar.

L‑am întîlnit în perioada lui de romancier, după ce în armată primele cincizeci de pagini din Coborînd mă lăsaseră fără suflare. Știam deci bine cine e Paul Georgescu înainte să‑l fi văzut vreodată, dar nu știam cum e. Și aici era tot farmecul și toată nebunia.

Scriitorul stătea într‑un bloc singuratic, greoi, străvechi de pe Sfîntul Constantin. Obiceiul lui era să invite cîte‑un confrate sau doi pentru cîte‑o noapte‑ntreagă de șuetă literară, așa încît se sosea la el pe la nouă seara și se pleca pe la cinci dimineața, de obicei cu mintea în stare de perplexitate și ebuliție în același timp. Eu am fost prima dată cu Ștefan Agopian, și încă o dată cu Norman Manea.

După ce sunai la ușa lui, auzeai un fel de țopăit venind din fundul apartamentului, foarte bizar dacă nu fuseseși prevenit din vreme. Țopăitul dura mult, cineva se apropia parcă sărind într‑un picior, cu mare greutate, de holul de la intrare. Gîfîitul ființei de dincolo de ușă parcă o curba înspre noi și în sfîrșit o făcea să se dea larg la o parte. În prag apărea un om incredibil de chinuit și de bolnav, în pijama cu dungi, umflată de un pîntec enorm. În ciuda luptei pentru aer din plămînii săi, la capătul țopăitului într‑un picior (pe cînd celălalt, și parcă și o mînă, atîrnau paralizate) bătrînul zîmbea larg în barba albă, nerasă de zile‑ntregi, cu singurul dinte, galben și strîmb, rămas în toată gura. Îl urmam în sufragerie, unde două femei, una devastată de vîrstă, cealaltă încă frumoasă și plină de bunătate, se îngrijiseră să‑ntindă o masă opulentă. Oaspeții uitau însă adesea să mai mănînce.

Căci acel bătrîn cu corneele galbene, stîngaci ca o focă pe uscat, devenea altul din momentul cînd se planta pe scaun. Din acel moment nici nu se mai ridica toată noaptea. Și tot din acea clipă începea să vorbească, și vorbea pînă dimineața. Foarte rar aveai loc să mai vîri și tu vreo deșteptăciune, îndelung ticluită, în magma compactă de cuvinte revărsate val după val de Paul Georgescu asupra comesenilor.

Despre ce vorbea? Nu puteai fi sigur niciodată. Întotdeauna era ca și cînd ai fi văzut un film de la jumătate. Cine erau personajele, spoite ca la Moși și cu nume grotești (Taler cu două fețe, Rochie‑Friptă, Cacaprostea și o sută de alții), încîlcite și‑nnodate în fantastice intrigi literare, într‑o panoramă a literaturii, culturii, politicii românești întinsă adesea pe mai bine de un veac? Vorbele‑i ieșeau din gîtlej într‑un ritm aiuritor, se‑nfășurau în jurul dintelui din față, difuzau ca un spray prin lîna albă a bărbii și ajungeau la tine confuze, estompate, dar păstrîndu‑și intact veninul, ironia devastatoare, umorul urmuzian. Abia după cîteva ore de năuceală începeai să‑nțelegi că Taler era Paler, Rochie‑Friptă, nimeni altul decît Robbe‑Grillet, iar Cacaprostea, scuzați vorba proastă, criticul interbelic Caracostea.

Cînd noaptea era pe sfîrșite, credeai că ai în sfîrșit codul logoreei ultrainteligente a lui Paul Georgescu, dar tocmai atunci glasul tăcea, după cîteva țîșniri scurte, ca un izvor, și plecai prin dimineața ploioasă cu codul tău inutil în brațe.

***

MIRCEA CĂRTĂRESCU s-a născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980. În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. A publicat următoarele volume: Faruri, vitrine, fotografii, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Poeme de amor, Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Totul, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1984; Visul (în ediţiile următoare Nostalgia), povestiri, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Humanitas, Bucureşti, 1993; Levantul, poem epic, Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Humanitas, Bucureşti, 1998; Visul chimeric, studiu critic, Litera, Bucureşti, 1991; Humanitas, Bucureşti, 2011; Travesti, roman, Humanitas, Bucureşti, 1994; a devenit roman grafic în limba franceză; Dragostea, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1994; Orbitor. Aripa stîngă, roman, Humanitas, Bucureşti, 1996; Dublu CD, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1998; Postmodernismul românesc, studiu critic, Humanitas, Bucureşti, 1999; Jurnal I, Humanitas, Bucureşti, 2001; Orbitor. Corpul, roman, Humanitas, Bucureşti, 2002; Enciclopedia zmeilor, carte pentru copii, Humanitas, Bucureşti, 2002; Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli, publicistică, Humanitas, Bucureşti, 2003; Parfumul aspru al ficţiunii, audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2003; Plurivers vol. I şi II, poeme, Humanitas, Bucureşti, 2003; Cincizeci de sonete, poeme, Brumar, Timişoara, 2003; De ce iubim femeile, povestiri şi audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2004; Baroane!, Humanitas, Bucureşti, 2005; Jurnal II, Humanitas, Bucureşti, 2005; Orbitor. Aripa dreaptă, roman, Humanitas, Bucureşti, 2007; Dublu album, Humanitas, Bucureşti, 2009; Nimic, Humanitas, Bucureşti, 2010; Frumoasele străine, povestiri, Humanitas, Bucureşti, 2010; Zen. Jurnal 2004–2010, Humanitas, Bucureşti, 2011; Ochiul căprui al dragostei noastre, publicistică şi proză, Humanitas, Bucureşti, 2012; Fata de la marginea vieţii, povestiri alese, Humanitas, Bucureşti, 2014; Poezia, Humanitas, Bucureşti, 2015; Solenoid, roman, Humanitas, Bucureşti, 2015; Peisaj după isterie, Humanitas, 2017; Știutorii. Trei povestiri din Orbitor, Humanitas, Bucureşti, 2017; Un om care scrie. Junal 2011–2017, Humanitas, Bucureşti, 2018; Melancolia, Humanitas, Bucureşti, 2019. Traduceri în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sîrbă, catalană.  Cărţile sale au primit cele mai importante premii literare româneşti, ca şi importante premii internaţionale: Premiul literar Giuseppe Acerbi, Italia (2005); Premiul internaţional pentru literatură de la Vilenica, Slovenia (2011); Premiul internaţional pentru literatură al oraşului Berlin (2012); Premiul internaţional pentru poezie Novi Sad, Serbia (2013); Premiul internaţional Spycher-Leuk, Elveţia (2013); Premiul La tormenta en un vaso, Spania (2014); Premiul Euskadi de Plata, San Sebastián (2014); Premiul oraşului Leipzig pentru înţelegere europeană (2015); Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană (2015); Premiul „Gregor von Rezzori“, Florenţa (2016), Premiul Leteo, Spania (2017); Premiul „Thomas Mann“ pentru literatură, Lübeck (2018); Premio Formentor de las Letras, Palma de Mallorca (2018); Prix Millepages, Vincennes (2019); Prix Transfuge, Paris (2019).

Credit foto: E. Enea/Adevărul