Mi-e teamă să nu dezamăgim cu filmele următoare

- interviu cu Radu MUNTEAN - Absolvent al Academiei de Teatru şi Film în 1994, Radu Muntean a regizat peste 300 de spoturi publicitare (pentru agenţii ca McCann Erickson, Saatchi&Saatchi, D’Arcy, Leo Burnett, Grey, Tempo sau Graffiti BBD), cu care a obţinut peste 40 de premii naţionale şi internaţionale la festivaluri de publicitate. Hîrtia va fi albastră, cel de-al doilea lungmetraj al lui Radu Muntean, a fost declarat anul acesta cel mai bun film, la Festivalul de Film Eurasia din Antalya, şi a cîştigat şi Premiul special la Festivalul de Film de la Namur. Filmul are în palmares şi o menţiune specială a juriului, şi premiul CICAE, ambele obţinute la Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo. Scenariul filmului este semnat de Radu Muntean, Alexandru Baciu, Răzvan Rădulescu; din distribuţie fac parte Paul Ipate, Adi Carauleanu, Tudor Aaron Istodor, Andi Vasluianu, Dragoş Bucur, Ana Ularu şi Ion Sapdaru. Sînteţi la al doilea lungmetraj, după Furia (2002); de data aceasta aţi ales să faceţi un film despre noaptea din 22 spre 23 decembrie 1989. De ce? După Furia a fost foarte important să găsesc un subiect care să-mi fie foarte aproape şi care să se bazeze pe o experienţă intensă, trăită şi de mine. În timpul Revoluţiei am fost în armată, soldat la Bacău, şi am trecut prin mai toate senzaţiile şi emoţiile trăite de personajele din Hîrtia va fi albastră. Pe de altă parte, discutînd cu prieteni de-ai mei, am constatat că fiecare îşi are povestea fascinantă despre cum şi-a petrecut zilele din decembrie 1989. Care este miza filmului: reconstituirea atmosferei Capitalei sau relatarea unei drame umane? Eu nu mi-am propus să fac un film istorico-politic care să trateze tot felul de "conspiraţii". Am preferat o poveste care tratează acel moment la nivelul uman. Nu am datele suficiente să fac o investigaţie sociologică şi istorică şi nici nu am dorit aşa ceva. Nu cred că sînt făcut pentru astfel de filme. Aţi trăit în armată şi entuziasmul personajului Costi interpretat de Paul Ipate? Cam toţi din pluton ne doream să mergem să luptăm cu teroriştii, mă rog, să apărăm Televiziunea, la Bucureşti. La Bacău însă nu s-a întîmplat nimic. Atunci, mai toţi aveam o pornire entuziastă, greu explicabilă astăzi. În film, am încercat să îmbin emoţia trăită acum 16 ani cu detaşarea de astăzi. Care a fost aportul lui Răzvan Rădulescu la scrierea scenariului? Eu am avut ideea acestui film acum patru ani, dar, din motive variate, am lăsat-o să dospească cumva. Acum un an şi jumătate, m-am întîlnit cu Răzvan şi am hotărît să scriem scenariul împreună. I s-a părut interesantă ideea şi a considerat că merită dezvoltată. Am lucrat şi cu Alex Baciu. Ne-am împărţit în trei sccenariul şi fiecare a intervenit şi pe bucata celuilalt. Am avut cu Răzvan o colaborare foarte plăcută pe care am şi repetat-o, de altfel. Am mai scris un scenariu, în aceeaşi "formulă de trei", pe care îl vom depune la CNC. Despre ce este vorba în următorul film? E povestea unor prieteni de 30 şi ceva de ani - chiar aşa se şi cheamă filmul 30 şi ceva -, care se întîlnesc la mare, de 1 Mai, în locurile din tinereţe. Prin ce se deosebeşte Hîrtia va fi albastră de celelalte filme de dinainte de 1989, care relatează momente istorice? În primul rînd nu m-a interesat să fac o analiză istorică a momentului. Cu toţii ştim cum erau filmele istorice înainte de ’89. Erau filme de comandă, menite să exacerbeze patriotismul în fiecare român. Erau forme de paranoia reflectate în cinematografie, cu întreg arsenalul de forţe militare, cu eroi legendari... Pentru cine a văzut Hîrtia va fi albastră, e limpede că filmul reprezintă altceva. Nu doar filmele mele, toate peliculele realizate de colegii mei de generaţie încearcă să construiască, în mod onest, poveşti şi personaje credibile, fără trucuri cinematografice desuete. Din perspectiva personajelor din film, Revoluţia pare o experienţă ratată. Ca spectator, am simţit în timpul filmului că ceva trebuie să se întîmple, aşteptam un crescendo... Formula cinematografică nu este una clasică, eu cred că duce către un crescendo emoţional, pe măsură ce te ataşezi de personajele din film. Lucrurile dramatice se întîmplă la început, cînd cei doi tineri mor, apoi filmul se derulează pînă în secunda iniţială. Sigur că observaţia dvs. pune o problemă, mai ales din perspectiva faptului că spectatorii sînt obişnuiţi să înghită nişte reţete şi atunci orice film, care vine în contradicţie, e înţeles mai greu. Se pare că spectatorii nu mai au răbdare să vadă poveşti care se desfăşoară în alt ritm decît cel american, hiperalert. În general, publicul consumă cinematografie şi televiziune de modestă calitate. Cum a fost primit filmul la Locarno? Au fost înţelese detaliile, ironia de limbaj? Acolo spectatorii sînt diferiţi. Presa a fost extrem de favorabilă. La fel, cunoscătorii, cinefilii avizaţi au prins mesajul. Am avut la premiera de la Locarno un număr de 3000 de spectatori. În România, cu cinci cópii, adică în cinci săli de cinema, au venit tot 3000 de spectatori, dar într-o săptămînă. E trist din punctul meu de vedere. Cred că avem de-a face cu un colaps şi nu numai pentru cinematograful românesc. La noi oamenii nu se mai duc nici măcar la filme comerciale, autohtone sau străine. Participarea la Festivalul de Film de la Sarajevo a deschis şi uşile cinematografelor europene. Unde va mai rula filmul? Nu ştiu încă. Noi ne-am cam grăbit cu Hîrtia va fi albastră; în mod normal, dacă eram înţelepţi, am fi căutat agenţi, un distribuitor... Poate era mai bine să aşteptăm iarna, să mergem cu filmul la Berlin. Avem nişte contacte, eu sînt răbdător şi optimist în privinţa distribuţiei. Spre exemplu, un agent din Paris l-a văzut, i-a plăcut, dar mi-a spus: "Uite, problema e că în momentul acesta sînt încă două filme cu acelaşi subiect în sălile de cinema". Din punct de vedere comercial îl înţeleg, eu am fost al treilea, şi imediat, dar asta e... Trist e că nu mă aşteptam ca acest argument să fie un neajuns şi pentru publicul din România. La Corneliu Porumboiu e şi mai surprinzător. Am citit în box-office că în week-end A fost sau n-a fost a făcut doar 25 de spectatori. Mă gîndesc să lansez următorul meu film direct pe net, odată cu premiera din cinematografe. Furia a avut, acum patru ani, 9500 de spectatori doar în primul week-end. Astăzi lumea nu mai merge să vadă filme. Ce scenă din film a fost cel mai greu de filmat şi de ce? Au fost greutăţi de tip diferit. Cea mai tensionantă a fost secvenţa de început pentru că a depins de multă tehnică. Erau capsele soldaţilor care trebuiau să explodeze, nu puteam filma decît două duble pe zi, dar am lucrat cu o echipă extrem de profesionistă. Am filmat dimineaţa, înainte de apariţia soarelui. Din punct de vedere actoricesc au fost mai multe secvenţe complicate. A fost greu să filmăm în cadre lungi de cîte cinci minute cu cinci personaje; dacă greşea unul din ei la minutul 4, trebuia să refacem tot. Nu mergea montat, dar am repetat mult. Aţi înlocuit vreun actor în film? Da, chiar rolul principal era pentru Vlad Logigan, un actor foarte talentat din generaţia tînără. Dar mi s-a părut că e mai elaborat şi mai potrivit pentru teatru şi atunci l-am luat pe Paul Ipate, mai instinctual şi mai firesc în joc. Îl voiam pe Ion Sapdaru în rolul revoluţionarului Crăciun, cel care vorbeşte răguşit, dar filma la Cornel Porumboiu. Pînă la urmă am renunţat la soluţia de rezervă, l-am luat pe Sapdaru şi foarte bine am făcut. Acum mai bine de 10 ani aţi regizat şi documentare: Lindenfeld (1995), Viaţa e în altă parte (1996) şi Ei sînt ai noştri (1992). Institutul Cultural Român este interesat să proiecteze aceste filme. Ce ne puteţi spune despre ele? Ei sînt ai noştri e un film de anul IV de facultate, o satiră politică, despre Ion I. Brătianu. Lindenfeld l-am făcut acum 12 ani, e vorba de aceeaşi localitate despre care a scris Ioan T. Morar în romanul său. În Viaţa e în altă parte, scris tot la iniţiativa Fundaţiei de Arte Vizuale împreună cu Vivi Drăgan Vasile, e vorba despre trei bătrîni saşi care, deşi sînt prieteni, se urăsc între ei. A fost un exerciţiu bun pentru mine. Atît Lindenfeld cît şi Viaţa e în altă parte merită văzute la ICR. Ce credeţi că a sensibilizat criticii străini de film cînd s-a scris despre o nouă generaţie de cineaşti din România? Cred că este o lume foarte atentă la cum se dezvoltă cinematografia în ţările care nu au tradiţie, cum este şi la noi. De acum cinci ani, de cînd Cristi Puiu a făcut Marfa şi banii, apoi Cristi Mungiu, Occident, s-a schimbat ceva. E un nou tip de cinema, e direct, fără "fiţe cinematografice sau floricele". Din păcate, mi-e teamă să nu fie dezamăgiţi criticii străini de filmele româneşti care urmează să apară. De ce credeţi asta? Aşteptările sînt imense de la noi. E greu să schimbi imaginea în cîţiva ani. Acum noi trebuie să menţinem un nivel ridicat pentru că pretenţiile sînt foarte mari. a consemnat Roxana CĂLINESCU