Megaliticul Parsifal de la Ateneul Român
Decepționanta listă a reprezentațiilor operei Parsifal în România (1915, 1932, 1974, 1998) a contribuit de-a lungul timpului la osificarea unei prejudecăți privitoare la Richard Wagner: avem prea puțini melomani wagnerieni, sîntem condamnați să rămînem o provincie italiană în lumea operei. După succesul acestui prim act din Parsifal la Ateneul Român, pe fondul cultural românesc al ultimului an, am ajuns la o răscruce, cu implicații mai mari decît cele strict muzicale.
Dirijorul Christian Badea, un muzician cu o experiență fără echivalent la noi în ceea ce privește lumea operei la cel mai înalt nivel (a lucrat peste zece ani la Metropolitan și este nvitat frecvent la Viena, Covent Garden sau Sydney), a fost managerul tuturor aspectelor acestui proiect artistic, susținînd un efort care ar fi necesitat o echipă întreagă la un teatru de operă. Planificat cu aproape un an de zile în urmă, proiectul a început cu o campanie de strîngere de fonduri, pentru simplul motiv că bugetul Filarmonicii „George Enescu“ ar fi fost nu doar insuficient, ci și imposibil de gestionat în condițiile actuale de execuție ale unei instituții de stat. Apoi, dirijorul a devenit impresar, aducînd la București o serie de soliști, toți specializați în muzica lui Wagner, de o cotă artistică maximă: Stefan Vinke (Parsifal) – Siegfried de la ultimele două ediții ale Festivalului de la Bayreuth, Eric Halfvarson (Gurnemanz) – un bas extraordinar, cu un repertoriu imens și o carieră de excepție de peste patruzeci de ani, Petra Lang (Kundry) – cea mai recentă Isolde, tot la Bayreuth, și Béla Perencz (Amfortas) – un Wotan de ultimă generație în plină afirmare pe scenele anglo-saxone. Performanța lor la Ateneul Român a fost la fel precum în teatrele în care Wagner este interpretat la cel mai înalt nivel artistic la ora actuală. Ba chiar ceva mai mult de-atît: auditoriumul Ateneului avînd o acustică rotundă și o capacitate redusă, acești artiști, obișnuiți să proiecteze vocea peste un public de cel puțin două mii de spectatori, au avut șansa să profite de un spațiu particular, modulînd și nuanțînd rolurile pînă la punctul în care interpretarea lor a devenit foarte rafinată. Christian Badea a fost dirijorul acestui spectacol și a catalizat orchestra Filarmonicii, determinînd-o să-și însușească limbajul muzical wagnerian și livrînd astfel o replică pe măsura valorii invitaților.
În perioada postbelică, în România nu a mai fost prezentat niciodată Parsifal altfel decît în concert (1974 – Ludovic Bács, actul II și 1998 – Günther Neuhold, integral la Festivalul Enescu). Anul trecut, Badea a prezentat actul III din operă folosindu-se de un concept regizoral ce trecea dincolo de limitele unei reprezentații semiconcert. Acum, acest concept, care pune în centru însăși clădirea Ateneului Român ca element scenografic, a fost dezvoltat la maximum. Rotonda din foaierul clădirii seamănă izbitor cu scenografia folosită la premiera absolută de la Bayreuth, din 1882, pentru scena ceremoniei dezvelirii Graalului. Publicul ajunge să facă parte din Farmecul Vinerii Mari atunci cînd bolta Ateneului devine efectiv cupola de lumină pe care Sfîntul Potir o degajă peste credincioșii din legenda cavalerească. Deși modernă în costume și regie, care folosește cu preponderență lumina, producția lui Christian Badea rămîne în același timp perfect fidelă libretului, transformînd constrîngerile fizice ale unei săli de concert simfonic în adevărate oportunități de exprimare surprinzătoare și de un efect spectaculos. Puritatea morală a cavalerilor Graalului este simbolizată de un grup de copii ce împlinesc ritualul dezvelirii pocalului pe un pod amplasat deasupra orchestrei. O frază-cheie din libret (Du siehst, mein Sohn, zum Raum wird hier die Zeit. – Vezi, fiule, aici timpul devine spațiu), ce inițiază muzica transformării, cea a drumului din pădurea Monsalvat către templu, cu multiple semnificații filozofice, dă ocazia omului de teatru care este Christian Badea (membru al Directors Guild of America) să pună în lumină la propriu fresca Ateneului, într-o secvență care rămîne antologică. Gurnemanz îl conduce pe Parsifal prin sală, arătîndu-i imagini ale unei epopei istorice care suferă ea însăși o transformare. Dezbărată de caracterul patriotic, istoria României se integrează în universalitate, încadrată de două culturi europene esențiale: cea germană din muzica lui Wagner și cea franceză, prin omagiul adus astfel clădirii proiectate de Albert Galleron. Niciodată Ateneul Român nu a putut fi admirat într-un mod atît de spectaculos, în afara imaginației. Cupola luminată în tonuri albastre și roșii părea că se apropie de spectatori, etalîndu-și detaliile decorative cu o pregnanță aproape neverosimilă.
Campania de PR a evenimentului (orchestrată tot de Christian Badea) a fost exemplară, creînd o stare de așteptare, pe care prezența președintelui României la repetiția generală a sporit-o la cote paroxistice. Invitațiile nu au mai fost acordate, așa cum ne obișnuiserăm, doar unor persoane mai mult sau mai puțin relevante din sistem, ci în mare parte sponsorilor, expunînd astfel unei muzici de operă rar prezentate în România mulți oameni din mediul corporatist, care nu sînt neapărat spectatori frecvenți ai sălilor de concerte clasice. Efectul a fost imediat, am întîlnit mulți oameni cărora Wagner nu le spunea nimic sau, și mai rău, le displăcea, și care s-au convertit peste noapte în admiratori ai săi, ca după o epifanie. Și asta după ce au văzut doar un singur act al operei, care ar putea să se numească mai degrabă Gurnemanz în loc de Parsifal, avînd în vedere ponderea personajului în această primă parte.
Prezent vineri la Ateneu, dl Radu Boroianu, directorul ICR, declara că acest Parsifal este un eveniment care stă alături, ca importanță, de revenirea din 1978 a lui Sergiu Celibidache în România, cu acel memorabil concert cu Rapsodia Română nr. 1 de George Enescu.
Sîntem oare pe cale să îl reașezăm pe Wagner acolo unde îi este locul și la noi în țară? Cu siguranță că acest început de la Ateneul Român este primul pas, aproape ideal. Dar la fel de sigur este că mai sînt necesari încă mulți.
Acest spectacol a fost un triumf în pofida limitelor sistemului cultural de la noi din țară, căpătînd peste noapte anvergura celui mai important eveniment muzical al anului. Scandalul de la Opera Națională București, gestionat dezastruos de Ministerul Culturii într-o primă fază, cu o continuare mediocră în faza sa de aparentă acalmie (vezi eșecul de critică al Văduvei vesele a lui Andrei Șerban), un Concurs Enescu la care s-a muncit enorm pe partea de promovare, dar care a rămas pe retina tuturor cu imaginea unor săli dezolant de goale arată că viața muzicală românească se află într-o stagnare îndelungă, ce a devenit extrem de vizibilă anul acesta. Calea cea mai facilă ar fi să prelungim în realitatea imediată imaginarul din operă și să-l identificăm pe Christian Badea cu însuși Parsifal, cel care ar putea aduce mîntuirea peste o lume muribundă. Cu siguranță că este nevoie de mult mai mult, chiar și în condițiile în care păcatul cel mai mare al societății românești – incapacitatea de a gestiona proiecte complexe – este contrazis superb de reușita dirijorului provenit neîntîmplător din cultura de business artistic anglo-saxon. Este nevoie de o reformă, nu de identificarea oamenilor providențiali, ci de atragerea lor într-un proces de transformare.
Pe cît de înălțătoare, experiența Wagner a devenit nocivă atunci cînd cineva a încercat să o transpună ad litteram în practică. În 1924, Nichifor Crainic scria un articol în revista Gîndirea, în care asocia lumea muribundă a Monsalvatului cu pericolul pierderii tradițiilor populare idealizate, în așteptarea unei mîntuiri antimoderniste. În 1938, Mircea Eliade relua ideea și o dezvolta într-un articol publicat în Revista Fundațiilor Regale, decretînd nevoia imperioasă a apariției unui erou salvator, desigur, un Parsifal cît mai național cu putință. Nu este nevoie să repetăm aceleași retorici populiste, ele și-au demonstrat eșecul la scară planetară atunci cînd un Hitler își găsea justificări în mitologia wagneriană.
De această dată, calea inevitabilă este și cea mai grea: aceea a unei schimbări autentice și serioase în cultură, care se face prin efort, profesionalism și prin bani. E singura cale pentru a crea un mediu cultural în care un mare artist, precum Christian Badea, să poată transforma prezentarea lui Parsifal într-o tradiție pascală, așa cum a dorit Wagner. Altfel, acest triumf va rămîne un accident megalitic.
Alexandru Pătraşcu este colaborator la revista Opera din Marea Britanie.
