Mai sînt şi zile cu ploaie

Mai sînt și zile cu ploaie este cea de-a cincea carte a deja celebrei serii autobiografice Lupta mea, numită de publicaţia The Guardian „poate cea mai semnificativă creație literară a vremurilor noastre“. Volumul se află în curs de apariţie la Editura Litera. 

Jon Olav, cu cei doi prieteni ai lui, Idar și Terje, au sosit primii. Băusem dinainte trei beri, iar încrederea în propriile forțe îmi crescuse considerabil. Am pus pe masă un bol cu chipsuri și unul cu alune și le‑am povestit despre Academia de Scriere Creativă. Îl citiseră pe Ragnar Hovland, îi știau pe Jan Kjærstad și, bineînțeles, pe Kjartan Fløgstad și bănuiesc că au fost impresionați cînd le‑am spus că urmau să ne predea.

– Probabil c‑o să ne vorbească puțin despre felul lor de a scrie, am zis eu. Dar partea cea mai importantă e c‑o să ne citească textele și‑o să le discute. Vă place Kjærstad?

Chiar atunci s‑a auzit soneria, și m‑am dus să deschid. Era Anne, îmbrăcată în negru, avea o pălărioară neagră pe cap, iar pe frunte îi atîrna o șuviță lungă. M‑am aplecat s‑o îmbrățișez, ea și‑a pus mîna pe spatele meu și a ținut‑o un pic acolo după ce m‑am îndreptat.

– Mă bucur să te văd, a spus ea rîzînd ușor.

– Și eu mă bucur să te văd, am zis. Intră!

A pus un rucsac mic pe podea, lîngă ușă, și i‑a salutat pe ceilalți în timp ce‑și dădea jos geaca. La un moment dat observasem că felul ei de a fi, plin de viață, era incompatibil cu latura sumbră și gotică a intereselor ei și cu atitudinea ei generală față de lumea înconjurătoare. Cu Anne, totul trebuia să fie despre The Cult și The Cure, Jesus and Mary Chain și trupele belgiene Crammed Discs, This Mortal Coil și Cocteau Twins, ceață și întuneric și death romance, dar cu zîmbetul pe buze și țopăieli entuziaste oriunde s‑ar fi dus. Era mai în vîrstă decît mine, dar atunci cînd lucram împreună, ea la butoane în camera de control pe cealaltă parte a ferestrei, eu la microfon, crezusem o vreme că poate îi plăcea de mine, fără să pot fi sigur – chestiile astea n‑aveai de unde să le știi –, fără să se întîmple ceva, eram prieteni, amîndoi pasionați de muzică, eu o idee mai orientat spre pop decît ea. Acum era studentă, singură în oraș ca și mine, însă avea deja mai mulți prieteni, după cum am înțeles din ceea ce povestea în timp ce stătea pe fotoliu, cu cîte o mînă rezemată pe fiecare braț, discutînd cu ceilalți. Nu era nimic ciudat în toate astea, era extrovertită, așa că a devenit rapid centrul atenției pentru micul cerc studențesc din garsoniera mea.

Am băut zdravăn ca să ajung în acea stare în care nu mă mai gîndeam la ceea ce spuneam sau făceam, ci doar eram, liber și fără constrîngeri, astfel încît atunci cînd s‑a auzit soneria, chiar înainte de opt, și am ieșit ca să deschid, nu era cîtuși de puțin emoționat sau încordat, ci doar bucuros s‑o văd pe ea, pe Ingvild, stînd în ploaie pe scări cu o geantă peste umăr și zîmbind.

Am îmbrățișat‑o, ea m‑a urmat înăuntru, i‑a salutat pe ceilalți, puțin timidă, poate și emoționată, și a scos o sticlă de vin din geantă. Eu m‑am dus repede în bucătărie să aduc un tirbușon și un pahar. Ingvild s‑a așezat între Jon Olav și Idar pe canapea, a învîrtit tirbușonul în pluta moale, strîngînd sticla între genunchi, iar peste cîteva clipe dopul a ieșit cu o pocnitură.

– Aici locuiești, deci, a spus ea umplîndu‑și paharul cu vin alb.

– Da, am zis. Am făcut curățenie toată ziua ca să arate bine cînd veniți voi.

– Îmi închipui.

Ochii i s‑au îngustat, umplîndu‑se parcă de veselie.

– Noroc! am zis.

– Noroc! au spus ceilalți în timp ce ne ciocneam paharele și sticlele.

– Ce scrii tu de fapt? m‑a întrebat Idar.

– Un roman, am răspuns. Un roman contemporan. Încerc să‑l fac și antrenant, dar și profund. Nu e atît de ușor. Mă interesează paradoxurile. Lucrurile care sînt și urîte, și frumoase, și sublime, și meschine. Cam ca Fløgstad, de fapt.

I‑am aruncat o privire lui Ingvild, care se uita la mine. Nu puteam să le arăt celorlalți că eram îndrăgostit pînă peste urechi, ca un caraghios, că nu voiam decît să mă holbez la ea, și nici ei nu‑i puteam arăta asta, așa că am încercat să‑i acord cît mai puțină atenție.

– Dar acum vreau să public, am continuat. Nu vreau ca ceea ce scriu să fie citit doar de cîțiva oameni. Nu are nici un rost. Atunci mai bine fac altceva. Înțelegeți?

– Sigur, a zis Idar.

– Și le‑ai citit poezia ta? m‑a întrebat Jon Olav rîzînd.

– Nu, am zis eu privindu‑l lung. Nu‑mi plăcea că rîde. Era ca și cum prin asta le împărtășea un secret celorlalți.

– Ce fel de poezie? a intervenit Anne.

– O chestie pe care am scris‑o pentru Academie. O temă, am adăugat îndreptîndu‑mă spre pick‑up ca să pun The Joshua Tree.

– Nu e greu de recitat din memorie, a spus Jon Olav rîzînd iarăși.

M‑am întors rapid spre el.

– Dacă vrei să jucăm dur, așa facem, am zis.

S‑a oprit din rîs, așa cum îmi imaginasem, și a părut mirat.

– Care‑i faza?

– Iau în serios ceea ce fac, i‑am spus eu așezîndu‑mă.

– Noroc! a zis Jon Olav.

Am ciocnit, micul moment jenant a trecut, conversația a mers mai departe. Ingvild nu vorbea mult, din cînd în cînd venea cu cîte‑un comentariu ironic, se însuflețea cînd venea vorba de sport și‑mi plăcea asta, totodată m‑am gîndit că nu o cunoșteam deloc, cum puteam atunci să mă îndrăgostesc de ea? Stăteam la masă vizavi de ea, cu o sticlă rece de bere Hansa pe care o tot duceam la gură și cu o țigară ce‑mi fumega în mînă, și înțelegeam răspunsul cu toată ființa mea, nu avea sens să țin piept sentimentelor și nimeni n‑ar trebui să o facă, știu ele mai bine ce se întîmplă. O vedeam, era acolo, iar ceea ce emana, ținînd de ceea ce era ea însăși, continua să existe indiferent de ceea ce spunea sau nu spunea.

Uneori mă copleșea gîndul că stăteam acolo, în garsoniera mea, înconjurat de prietenii mei, și eram la doar un metru de fata pe care o iubeam mai mult decît orice pe lume.

Mai bine de‑atît nu se putea.

– Mai vrea cineva o bere? am întrebat ridicîndu‑mă.

Idar și Terje și Anne au dat aprobator din cap, am mers să aduc patru beri din frigider, le‑am împărțit și, văzînd că era loc pe canapea între Jon Olav și Ingvild dacă se dădeau puțin la o parte, m‑am așezat acolo. Cînd am deschis berea, spuma a dat pe dinafară, am ținut‑o departe de mine, s‑a scurs pe masă, la naiba, am zis, am pus sticla deoparte, am luat o cîrpă din bucătărie și m‑am apucat să șterg. Pe peretele dintre geamuri, chiar în spatele canapelei, era un cui și, fără vreun motiv anume, am agățat cîrpa acolo.

– O cîrpă udă a intervenit între noi, i‑am spus lui Ingvild cînd m‑am aruncat pe canapea. Ea s‑a uitat la mine puțin mirată, iar eu am hohotit din toți rărunchii: Haa‑haa‑haa.

Am sunat după două taxiuri de la cabina telefonică de vizavi. Ceilalți discutau și beau pe trepte. M‑am uitat la ei cum stăteau acolo și m‑am gîndit din nou că la mine fuseseră să bea ceva mai devreme. Ploaia se oprise, dar tot era înnorat. Un întuneric ușor plutea pe străzile pe care am trecut curînd după aceea, dintr‑odată s‑a luminat cînd am ieșit lîngă Puddefjorden și cerul înalt s‑a deschis de acolo, apoi s‑a întunecat iarăși pe măsură ce urcam dealurile către Solheimsviken, printre șirurile de case muncitorești.

Era deja nouă și jumătate. Era puțin zis că întîrziasem, Yngve îmi spusese opt–opt și jumătate cînd îl întrebasem la ce oră să venim; pe de altă parte, era mai rău pentru noi, nu pentru ei, pentru toți prietenii și cunoscuții lui Yngve, în ochii lor prezența noastră nu conta deloc.

Am plătit un taxi, Jon Olav pe celălalt, apoi am străbătut aleea scurtă cu ceilalți pe urmele mele și am sunat la ușă.

Yngve ne‑a deschis. Purta o cămașă albă cu dungi gri și pantaloni negri și avea părul pieptănat pe spate, cu excepția unei șuvițe care‑i atîrna într‑o parte pe frunte.

– Am întîrziat puțin, i‑am zis. Sper să nu fie vreo problemă.

– Deloc. Oricum nu‑i nu știu ce chef. Nu a venit nimeni.

M‑am uitat la el. Oare ce voia să spună cu asta?

I‑a salutat pe ceilalți, din fericire n‑a făcut mare caz de Ingvild, nu voiam să‑și dea seama cît de mult îi vorbisem lui Yngve despre ea. Ne‑am dat jos pantofii și gecile în hol și am intrat în camera de zi. Acolo nu era nimeni, în afară de Ola, care se uita la televizor.

– Vă uitați la televizor? am întrebat.

– Păi nu? N‑are sens să începem petrecerea fără oameni.

– Și unde sînt atunci?

Yngve a ridicat din umeri și‑a schițat un zîmbet.

– I‑am invitat în ultima clipă. Dar uite cîți sînteți voi!

– Așa‑i, am zis eu așezîndu‑mă pe canapea sub posterul cu Once Upon a Time in America.

Eram șocat, nu mă așteptasem deloc la așa ceva, îmi închipuisem camerele pline de lume, fete și băieți sofisticați, rîsete și conversații în toi, aerul înțesat cu fum, și peste ce dădusem? Yngve și Ola care se uitau la filmul de sîmbătă de pe NRK? Și tocmai atunci cînd o adusesem pe Ingvild cu mine! Voiam să‑i vadă pe Yngve și cercul lui, oameni care erau la facultate de cîțiva ani și cunoșteau orașul, cunoșteau universitatea, cunoșteau lumea, ca să pot să apar şi eu în lumina aceea, el era fratele meu, fusesem invitat la petrecerea lui. Și ce vedea ea? Doi tipi care se uitau la televizor, invitații nu apăruseră, aveau chestii mai bune de făcut într‑o sîmbătă seară decît să meargă la o petrecere la Yngve.

Să fi fost un ratat? Era Yngve un ratat penibil?

A stins televizorul, a mutat împreună cu Ola cele două scaune la masă, a adus bere și s‑a așezat, apoi a început să converseze cu ceilalți, cîteva întrebări politicoase ca să‑i facă să se simtă ca acasă, cu Anne și Ingvild și Idar și Terje, ce studiau, unde locuiau, și atmosfera, care în primele momente fusese puțin stînjenitoare, deși băuserăm deja preț de vreo două ore, s‑a înviorat în curînd. De la discuții în care se implicau toți cei de la masă s‑a trecut la grupuri mai mici, am discutat puțin cu Anne, n‑o mai puteai opri, dintr‑odată avea atîtea de zis, simțeam că mă sufocă și i‑am spus că trebuia să merg la toaletă. De‑acolo am intrat în bucătărie, unde Terje discuta cu Ingvild, le‑am zîmbit, m‑am dus la Ola și la Yngve, s‑a auzit soneria, a intrat Asbjørn, îndată după aceea Arvid, și apartamentul se umpluse brusc, erau oameni peste tot, sau așa mi se părea, peste tot chipuri și voci și corpuri în mișcare, iar eu treceam de colo colo printre ei, beam și discutam, discutam și beam, din ce în ce mai beat. Pierdusem măsura timpului, totul era accesibil, nu mai eram ținut în loc de propriile limitări, mă mișcam bucuros și liber, fără să mă gîndesc la altceva decît la acel moment și la Ingvild, pe care o iubeam. Mă țineam departe de ea, știam că fetele nu sînt interesate de un tip ușor de obținut, de un tip care se ține după ele ca un cățeluș, așa că am vorbit cu ceilalți, care, în lumina strălucitoare a beției, erau scoși din obscuritate de parcă ar fi fost luminați de o torță. Toți erau interesanți, toți aveau de zis lucruri care meritau ascultate și apreciate, pînă cînd plecam de lîngă ei și erau din nou înghițiți de întuneric.

Stăteam între Ola și Asbjørn pe canapea. Pe cealaltă parte a mesei stătea Anne, m‑a întrebat dacă n‑aveam să‑i dau o țigară, am dat din cap că da, în clipa următoare ea s‑a aplecat și a început să ruleze concentrată o țigară.

– M‑m‑ă gîndeam la ceva, a zis Ola. Pe George V. Higgins l‑ai ci‑citit?

– Nu, am spus eu.

– S‑să‑l citești n‑neapărat. E bun. Chiar bun. Aproape numai dialoguri. Foarte am‑m‑american. Hard‑boiled. The Friends of Eddie Coyle.

– Și mai e Bret Easton Ellis, a zis Asbjørn. Less Than Zero. L‑ai citit?

Am scuturat din cap.

– Un american de vreo douăzeci și ceva de ani. E vorba despre o gașcă de tineri din Los Angeles. Au părinți bogați și fac ce vor. Se scaldă în alcool, droguri și petreceri. Dar totul e descris laconic, foarte, foarte distant. E un roman foarte bun. Aproape hiperrealist.

– Sună bine, am spus. Cum ziceai că‑l cheamă?

– Bret Easton Ellis. Ține minte de unde ai auzit de el prima dată!

A rîs, după care s‑a uitat în altă parte. M‑am întors spre Yngve, care vorbea cu Jon Olav și cu Ingvild, avea acea expresie entuziastă, aproape exaltată, care‑l caracteriza cînd voia să convingă pe cineva cu orice preț.

– Și ultima carte a lui John Irving e foarte bună, a zis Asbjørn.

– Glumești? am spus. John Irving e un autor de raftul doi care scrie literatură de consum.

– Și așa poate fi bun, să știi.

– Pe dracu’.

– Dar nu l‑ai citit!

– Nu. Dar știu că e prost.

– Ha‑ha‑ha! Nu poți spune asta.

– Și eu scriu, ce naiba. Și l‑am citit pe John Irving. Ultimul lui roman e prost, știu asta.

– Doamne, Karl Ove, a exclamat Asbjørn.

– Închipuie‑ți că sîntem aici, Anne! am zis. Departe de nenorocitul ăla de Kristiansand!

– Așa‑i, a spus ea. Dar eu nu știu ce caut aici. Tu știi ce faci aici. Tu o să fii scriitor. Dar eu habar n‑am ce‑o să se aleagă de mine.

– Eu sînt scriitor, am corectat‑o.

– Știi ce?

– Ce?

– Vreau să fiu o celebritate. O celebritate adevărată. Așa m‑am gîndit întotdeauna. Și nu m‑am îndoit niciodată că așa va fi.

Asbjørn și Ola s‑au uitat unul la altul și au început să rîdă.

– Înțelegi? Întotdeauna am fost sigură de asta.

– Ce fel de celebritate? întrebă Asbjørn.

– Orice fel.

– Și la ce te pricepi? Cînți? Scrii?

– Nu, a zis Anne, moment în care au început să‑i curgă lacrimi pe obraji.

O priveam fără să înțeleg ce se întîmpla. Plîngea?

– N‑o să fiu niciodată o celebritate! a gemut ea.

Toți o priveau nedumeriți.

– E prea tîrziu! a strigat ea acoperindu‑și fața cu mîinile.

Umerii i se scuturau de plîns. Ola și Asbjørn rîdeau tare, Yngve și Jon Olav se uitau mirați la noi.

– Niciodată n‑o să fiu o celebritate, a zise Anne din nou. Niciodată n‑o să fiu nimic!

– Ai doar douăzeci de ani, am spus. Mai ai vreme.

– Ba nu!

– Și ce? a intervenit Jon Olav. De ce vrei să fii o celebritate? Care‑i faza?

Anne s‑a ridicat și a pornit spre ușa de la intrare.

– Unde mergi? a întrebat‑o Yngve. Doar nu pleci?

– Ba da, a spus ea.

– Haide, mai stai un pic. Oricum, n‑o să ajungi celebră dacă te culci la miezul nopții. Haide. Am o carafă întreagă de vin, vrei un pahar? E o ediție celebră.

Ea a zîmbit.

– Atunci ar merge un pahar.

Yngve i l‑a adus, petrecerea a continuat. Ingvild stătea la perete cu un pahar în mînă, m‑a trecut un fior, era atît de frumoasă! „Trebuie să mă duc să vorbesc cu ea“, m‑am gîndit, așa că m‑am apropiat cu pași mari.

– O adevărată petrecere studențească! am spus.

– Este, a zis ea.

– Apropo, l‑ai citit pe Ragnar Hovland? Cred că scrie des despre genul ăsta de lucruri.

Ingvild a scuturat din cap.

– E unul dintre profesorii mei de la Academie. E din Vestland, ca și tine. De fapt, și eu sînt parțial de acolo. Vreau să spun, mama e din Sørbøvåg. Sînt pe jumătate din Vestland, în orice caz!

Ea s‑a uitat la mine zîmbind. Am ciocnit paharele.

– Noroc! am spus.

– Noroc!

Am văzut că Anne mă privea de pe canapea. Am ridicat paharul în direcția ei, și ea l‑a ridicat pe al său. Jon Olav se bălăngănea încolo și încoace în mijlocul camerei, căutînd cu mîna ceva de care să se sprijine; negăsind nimic, a făcut cîțiva pași într‑o parte.

– Nu rezistă la băutură! am spus rîzînd.

Cînd și‑a redobîndit echilibrul, a traversat camera cu o figură rigidă, lipsită de expresie și a intrat în dormitorul de alături.

Unde erau Idar și Terje?

Am dat o tură să văd. Erau în bucătărie, discutau cu capetele aplecate peste masă și mîinile pe cîte o sticlă de bere. Cînd m‑am întors, Ingvild stătea lîngă Anne pe canapea. Privirea lui Anne era încețoșată, parcă ruptă total de zîmbetul ei.

S‑a aplecat către Ingvild și i‑a spus ceva. Ingvild a tras aer în piept și s‑a îndreptat de spate, mi‑am dat seama că vorbele lui Anne o șocaseră. A zis apoi și ea ceva, Anne a rîs și a clătinat din cap. M‑am dus către ele.

– Vă știu pe astea, tocmai spunea Anne în timp ce se ridica.

– Habar n‑ai, a zis Ingvild. Nu mă cunoști.

– Ba cum să nu, a spus Anne.

Ingvild a rîs ironic. Anne a trecut pe lîngă mine, eu m‑am așezat pe locul ei.

– Ce ți‑a spus? am vrut să știu.

– A spus că sînt genul care fură bărbații altor femei.

– Așa a zis?

– Voi ați fost împreună, nu?

– Cine, noi? Ai înnebunit?

– Habar n‑are despre ce vorbește, a zis Ingvild ridicîndu‑se.

– Sigur că nu, am spus. Dar nu pleca din cauza asta. E încă devreme! Și e totuși o petrecere reușită, nu‑i așa?

Ea a zîmbit.

– Nu plec. Doar pînă la baie.

Am intrat în dormitor. Jon Olav era întins pe pat, pe burtă, cu capul adîncit în plapumă și cu o mînă atîrnînd pe margine. Sforăia. Arvid s‑a oprit în ușă.

– Salut, Knausgård Junior, mi‑a zis.

– Pleci? l‑am întrebat, dintr‑odată temător, voiam să nu plece nimeni și petrecerea să nu se termine niciodată.

– Nu, ies la o plimbare să iau niște aer.

– Bine! am spus, după care m‑am întors în camera de zi.

Ingvild nu era acolo. Oare plecase totuși? Sau era încă la baie?

– În curînd Yngve o să pună Queen, mi‑a zis Asbjørn ridicîndu‑se de la pick‑up. Întotdeauna vine momentul ăsta. Cînd e așa de beat încît seara practic s‑a terminat. În orice caz, pentru el.

– Și mie‑mi place Queen, am spus.

– Ce‑i cu voi? a rîs el. E genetic, sau era ceva în aerul din Tromøya? Queen! De ce nu Genesis? Pink Floyd? Sau Rush?

– Rush sînt bunicei, a zis Yngve din spatele nostru. Am de fapt un disc de‑al lor.

– De ce nu Bob Dylan? Are texte așa de bune! Ha‑ha‑ha! Da, e scandalos că nu primește premiul Nobel.

– Singurul lucru pe care‑l au în comun Rush și Bob Dylan e că nu‑ți plac ție, a spus Yngve. Sînt multe lucruri bune la Rush. Chitara, de exemplu. N‑ai tu urechi pentru ei.

– Acum mă dezamăgești, Yngve, a replicat Asbjørn. Să decazi pînă‑ntr‑acolo încît să aperi Rush. M‑am resemnat că‑ți place Queen. Dar Rush… Dar ELO? Jeff Lynne? Frumoase aranjamente, nu‑i așa?

– Ha‑ha, a făcut Yngve.

M‑am dus în bucătărie. Ingvild era acolo cu Idar și Terje. Întunericul se lăsa deasupra văii. Lumina felinarelor era străbătută de ploaie. Ea s‑a uitat la mine și a zîmbit oarecum întrebător, „Și acum?“

I‑am zîmbit și eu, dar nu aveam nimic de spus, așa că s‑a întors către cei doi. În camera de zi murmurul vocilor s‑a amplificat preț de cîteva secunde, pînă cînd scîrțîitul acului pe disc s‑a auzit în boxe și muzica a reînceput. Erau primele acorduri de pe albumul Scoundrel Days al celor de la A‑ha. Îmi plăcea discul, aveam nu știu cîte amintiri legate de el.

În momentul acela, Asbjørn a ieșit din camera de alături. Cu pași hotărîți s‑a îndreptat către pick‑up, s‑a aplecat, a ridicat acul și a luat discul. Toate mișcările lui erau ostentative, aproape pedagogice.

A prins discul cu ambele mîini și‑a început să‑l îndoaie.

Se făcuse liniște.

A curbat discul din ce în ce mai mult pînă cînd acesta a plesnit.

Arvid a scos un hohot de rîs.

Yngve se uitase la Asbjørn fără să se clintească. Apoi s‑a întors către Arvid, i‑a turnat în cap vinul din pahar și a ieșit.

– Ce naiba? a zis Arvid ridicîndu‑se. N‑am făcut nimic, nu?

– N‑nu v‑vrei să a‑arzi și niște c‑cărți? l‑a întrebat Ola pe Asbjørn. Să faci un f‑foc mic de t‑tabără?

– De ce‑ai făcut asta? am zis.

– Doamne, a pufnit Asbjørn. Nu trebuie să vă agitați atîta. I‑am făcut doar un serviciu. Yngve mă cunoaște. Știe că o să‑i cumpăr un disc nou. Poate nu A‑ha, dar un disc nou. Știe el. Nu vrea decît să se dea în spectacol.

– Nu‑i vorba numai de valoarea materială a discului, a spus Anne. Poate că l‑ai jignit.

– L‑am jignit? Jignit? a rîs Asbjørn. Vrea numai să se dea în spectacol!

S‑a așezat pe canapea și și‑a aprins o țigară. Se purta ca și cum nu se întîmplase nimic, sau poate că era atît de beat încît nu‑i păsa, dar în același timp îl măcina ceva, se vedea asta, fie expresia feței, fie felul în care se comporta sugerau o conștiință încărcată, și‑n curînd a devenit clar pentru toată lumea că‑i părea rău de ceea ce făcuse. S‑a pornit din nou muzica, petrecerea a continuat, după o jumătate de oră Yngve s‑a întors, Asbjørn a spus că avea să‑i înlocuiască discul, și în scurt timp erau iarăși prieteni buni.

După ce s‑a terminat berea, am trecut la vin. Îl dădeam pe gît de parc‑ar fi fost suc, iar rezervele păreau inepuizabile. Acum nu numai timpul se dizolvase, ci și locul, îmi pierdusem orice reper, de parcă întunericul înconjurase complet diversele figuri cu care discutam. Ele, pe de altă parte, străluceau. Eram aproape una cu ceea ce simțeam, în sensul că vorbeam fără rezerve, spuneam ceea ce nu spuneam în mod normal și nici măcar n‑avusesem habar că le puteam gîndi, ca atunci cînd m‑am așezat lîngă Yngve și Asbjørn și le‑am spus că prietenia lor mă bucura teribil, sau cînd m‑am dus la Ola și am încercat să‑i explic ce impresie îmi făcuse bîlbîiala lui în primele dăți cînd ne văzuserăm, toate astea în timp ce emoțiile care mă cuprindeau cînd mă gîndeam la Ingvild se făceau simțite tot mai des. Era aproape un sentiment de triumf. M‑am dus la baie și, în timp ce mă spălam pe mîini și‑mi umezeam părul ca să‑l fac să stea drept, m‑am uitat în oglindă zîmbind întruna, mă străfulgerau variațiuni ale aceluiași gînd, futu‑i, ce bine‑i, futu‑i mama mă‑sii, e‑al naibii de bine, al naibii de bine!, așa că m‑am hotărît s‑o abordez, s‑o sărut, s‑o seduc. Nici nu mai aveam nevoie s‑o duc acasă la mine, descoperisem o cameră la etajul al doilea, cea în care stăteau pe vremuri slujnicele, nu mai locuia nimeni acolo, era probabil folosită pe post de cameră de oaspeți, era exact ce‑mi trebuia.

Am intrat în camera de zi, ea discuta cu Ola, muzica se auzea tare, aproape distorsionată, în jurul lor unii dansau, m‑am pus lîngă ei și am privit‑o pînă cînd s‑a uitat și ea la mine. Atunci am zîmbit, și mi‑a zîmbit și ea.

– Pot vorbi puțin cu tine? am întrebat‑o.

– Sigur.

– E așa de tare muzica aici. Nu ieșim pe hol sau în altă parte?

Ingvild a încuviințat din cap, am ieșit în hol.

– Ești incredibil de frumoasă, am zis.

– Asta voiai să‑mi spui? a chicotit ea.

– E o cameră sus, la etajul al doilea, vii cu mine acolo? Cred că e vechea cameră pentru slujnice.

Am luat‑o în sus pe scări și, după un moment, am auzit‑o venind după mine. Am așteptat‑o la etaj, am prins‑o de mînă și am intrat cu ea în cameră, care era exact așa cum mi‑o aminteam.

Am luat‑o brațe și am sărutat‑o. Ea a făcut un pas înapoi și s‑a așezat pe marginea patului.

– Trebuie să‑ți spun ceva, am zis. Eu sînt… da, un fel de monstru cînd vine vorba de sex. E puțin mai greu de explicat, dar… În fine, la naiba.

M‑am așezat lîngă ea, am luat‑o de mijloc și am sărutat‑o, după care am lăsat‑o pe spate, m‑am întins peste ea și am sărutat‑o din nou, era sfioasă și rezervată, am sărutat‑o pe gît, mi‑am trecut degetele prin părul ei, i‑am ridicat încet puloverul, i‑am sărutat un sîn, moment în care ea s‑a îndreptat de spate, și‑a tras în jos puloverul și s‑a uitat la mine.

– Nu așa, Karl Ove. Prea te grăbești.

– Așa‑i, am zis îndreptîndu‑mă și eu. Ai dreptate. Îmi pare rău.

– Nu‑ți cere scuze. Nu trebuie niciodată să‑ți ceri scuze. Nimic nu urăsc mai mult decît asta.

Apoi s‑a ridicat în picioare.

– Rămînem prieteni? Să știi că îmi place foarte mult de tine.

– Și mie de tine, am zis. Mergem jos la ceilalți?

Am coborît, și, poate din cauză că respingerea ei mă trezise, am văzut dintr‑odată cum stăteau de fapt lucrurile.

Prea multă lume nu era. Opt persoane în afară de noi, asta era toată petrecerea. Ceea ce pentru cîteva ore păruse a fi un spectacol uman grandios, decadent, marea petrecere studențească, cu certuri și prietenii, dragoste și destăinuiri, dans și băutură, toate la suprafața unui val de fericire, s‑a risipit într‑o clipă și și‑a arătat adevăratele contururi: Idar, Terje, Jon Olav, Anne, Asbjørn, Ola, Arvid și Yngve. Toți cu ochii mici, încețoșați și cu mișcări greoaie.

Voiam petrecerea înapoi, voiam să fiu din nou în centru, așa că mi‑am turnat vin și am băut două pahare unul după celălalt, apoi încă unul, și mi‑au făcut bine, încet gîndul că eram atît de puțini a început să se atenueze, peste cîteva clipe m‑am așezat lîngă Asbjørn pe canapea.

Dinspre dormitor a apărut Jon Olav. S‑a oprit în ușă. Lumea a aplaudat.

– Iu‑huu! a răcnit Ola. Înviat din morți!

Jon Olav a zîmbit și s‑a așezat pe scaunul de lîngă mine. Eu mi‑am continuat discuția cu Asbjørn, încercam să‑i explic că scriam și despre tineri care beau și se drogau, pe un ton la fel de laconic și de gol ca al scriitorului american de care el îmi zisese mai devreme. Jon Olav ne‑a aruncat o privire și a luat una dintre sticlele de bere pe jumătate pline ce se aflau pe masă.

– Să bem pentru Karl Ove și Academia de Scriere Creativă! a zis el tare.

Apoi a rîs și a luat o înghițitură de bere. M‑am enervat atît de rău, încît am sărit în picioare și m‑am aplecat către el.

– Ce DRACU’ vrei să zici cu asta? am strigat. Ce DRACU’ știi tu despre lumea asta? Eu iau ÎN SERIOS lucrurile pe care le fac, pricepi? Știi tu ce‑i aia? Să nu‑mi vii tu aici și să mă iei peste picior! Te crezi al dracului de bun! Dar tu studiezi dreptul! Ține minte! Dreptul!

Mă privea uimit, poate chiar speriat.

– Să nu‑mi vii aici cu din astea! am zbierat, după care am ieșit din cameră, mi‑am pus bocancii, am deschis ușa și m‑am năpustit afară.

Inima‑mi bătea tare în piept, picioarele‑mi tremurau. Mi‑am aprins o țigară și m‑am așezat pe treptele ude. Ploaia cădea prin întunericul de deasupra și ateriza cu ropot în mica grădină din fața casei.

„De‑ar veni Ingvild acum.“

Am tras adînc aer în piept ca să fac o mișcare înceată, vădind o anume chibzuială. Am lăsat fumul să pătrundă adînc în plămîni înainte de a‑l sufla din nou afară. Simțeam nevoia să sparg ceva. Să iau o piatră din bordură și s‑o azvîrl prin geamul ușii. Asta le‑ar fi dat de gîndit. Idioții dracului. Căcănarii naibii.

De ce nu venea?

„Hai, Ingvild, hai!“

Tot mai ud de la ploaie, m‑am ridicat în cele din urmă, am azvîrlit chiștocul în grădină și m‑am întors la ceilalți. Ingvild stătea în pragul ușii și discuta cu Yngve, cum nu m‑au văzut m‑am oprit încercînd să‑mi dau seama despre ce vorbeau, poate îl întreba ceva despre mine, dar nu era cazul, vorbeau despre cum era mai bine să ajungă acasă. Yngve i‑a spus că putea să‑i cheme un taxi dacă voia, da, voia, și, cînd el a dat muzica mai încet și‑a ridicat receptorul, eu m‑am strecurat în dormitor ca s‑o evit, mai mult ca să nu‑i aduc aminte de ceea ce se întîmplase. Ea a început să se îmbrace, eu am intrat în camera de zi și m‑am trîntit pe canapea, de unde am ridicat mîna în semn de salut atunci cînd și‑a vîrît capul pe ușă ca să‑și ia rămas‑bun. Era mai bine așa, eram o parte a grupului, nu cel care încercase să se culce cu ea sus în mansardă.

Imediat după aceea Yngve a mai comandat două taxiuri, apoi am rămas doar Ola, Asbjørn, Yngve și cu mine. Am pus discuri și am vorbit despre ele, ne‑am uitat în gol pentru lungi perioade de timp, rînd pe rînd, pînă cînd cineva făcea o mișcare și punea o altă piesă nouă și bună. Într‑un sfîrșit, Ola s‑a ridicat, voia să ia un taxi, Asbjørn s‑a dus cu el, iar eu l‑am întrebat pe Yngve dacă era OK să dorm la el pe canapea, și era OK, bineînțeles.

traducere din limba norvegiană de Ioana-Andreea MUREŞAN