Mă ambiţionez să trăiesc din televiziune
- interviu cu Diana Deleanu - De curînd, a avut loc la Institutul Cultural Român din Bucureşti proiecţia documentarelor Doctor Schileru şi Mama Ghiţa, în regia Dianei Deleanu. În palmaresul tinerei regizoare din Rîmnicu Vîlcea figurează Marele Premiu al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune (1995), Premiul pentru Documentar de Artă - Gala Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (2001) şi Premiul CNA (împreună cu echipa TV Etalon) pentru Cel mai bun program local TV (2003). Cu documentarul Doctor Schileru (2005), Diana Deleanu a obţinut Marele Premiu şi Trofeul "Golden Beggar" la Kosice, în Slovacia. Cine este doctorul Schileru din documentar? Doctorul Schileru este rebelul, omul neadaptat regimului comunist, diferit de toţi colegii de breaslă care luau mici "atenţii". Viaţa lui este spectaculoasă. La 18 ani se căsătoreşte, mai bine spus îşi fură iubita şi vine împreună cu ea pe jos pînă la Rm. Vîlcea, aproximativ 40 de km, pentru că autobuzul îi lăsase în pană. Reuşesc amîndoi la Facultatea de Medicină şi în şase ani au cinci copii. Primeşte repartiţie în Rîmnic, unde încearcă să deschidă prima secţie de urologie din acest oraş, dar medicii şi conducerea din acea perioadă nu îl lasă. Aici îl cunoaşte pe scriitorul Ion Băieşu, căruia îi rezolvă o problemă destul de serioasă. Cei doi se împrietenesc, stau mult la poveşti şi astfel se nasc două opere literare: nuvela 38 cu 2 şi romanul Balanţa. Grigore Schileru este şi boxer. De la 14 ani începe acest sport, iar mult mai tîrziu deschide şcoala de box de la Ploieşti. Mulţi boxeri cunoscuţi i-au fost elevi. La sfîrşitul anilor â60, fuge din ţară în America, unde, după mulţi ani şi eforturi extraordinare, reuşeşte să fie apreciat ca medic. Doctorul Schileru este, pur şi simplu, un model de demnitate şi de succes fără compromisuri în vremuri grele. Un an mai tîrziu v-a inspirat un personaj pitoresc: o femeie în vîrstă ale cărei poezii patriotice au făcut carieră pe vremea lui Ceauşescu. Cum aţi găsit-o pe Mama Ghiţa şi de ce aţi făcut un film despre ea? Pe Mama Ghiţa o ştiam din copilărie. Întotdeauna o vedeam la serbări şi la televizor, cînd era prezentat judeţul Vîlcea la "Cîntarea României". După 1989, pentru o scurtă perioadă de timp, Gheorghiţa Măleanu a continuat să fie prezentă la tot felul de acţiuni ale Inspectoratului pentru Cultură Vîlcea, după care a fost uitată şi abandonată de cei care se folosiseră de ea. Din păcate, personaje ca Mama Ghiţa mai există, iar drama pe care o trăiesc este cumplită. S-a spus despre film că are accente cinice, dar nu este adevărat. Filmul încearcă să prezinte un personaj interesant, manipulat şi transformat în Omul nou, de către regimul comunist. Vorbesc despre personajul meu cu drag, nu sînt înverşunată, nu dau verdicte. În finalul filmului se vede că activiştii care s-au folosit de ea sînt acum prosperi oameni de afaceri, directori sau diplomaţi, doar Mama Ghiţa a rămas ce a fost: poetă. Doctorul Schileru şi Mama Ghiţa s-au raportat diferit la sistem. Este adevărat că între cele două personaje existau diferenţe la nivelul educaţiei, dar, în primul rînd, atitudinea este cea care i-a conturat pe cei doi ca eroi de film documentar total diferiţi. Acum lucraţi la un documentar care se cheamă Don Quijote de la Vîlcea. Despre ce e vorba? Personajul din acest film face parte din trilogia dedicată perioadei comuniste. Spre deosebire de doctorul Schileru şi de Mama Ghiţa, acesta nu s-a implicat în nimic, în anii comunismului. Nu a lucrat niciodată, nici măcar o oră, doar a scris (16.000 de pagini), iar acum doreşte o statuie. Este un personaj special, rar de găsit şi greu de exploatat. Are poezie şi e pitoresc. Cum aţi defini menirea documentaristului? Documentaristul este cel care prezintă cinematografic realitatea. Nu trebuie să se rezume în a povesti ceva inedit, fără să aibă nici o intervenţie artistică... Lucraţi în televiziune ca producător şi moderator. Cînd nu moderaţi la TV Etalon, filmaţi documentare. Cum reuşiţi să îmbinaţi cele două pasiuni? Sînt norocoasă. Este esenţial să fii la locul potrivit, în momentul care trebuie. Eu am fost descoperită în urma unui concurs la TV Etalon, acum 14 ani. Iulian Margu a reuşit să mă transforme dintr-un om care simţea că-i place să fie jurnalist, într-un realizator capabil să-şi elaboreze documentarele, să caute rezolvări inedite, să-şi înţeleagă şi să-şi îndrăgească personajele. Aşa s-a şi născut unul din cele mai premiate filme, Trista poveste a unui succes, care analizează rolul televiziunii şi puterea ei de a schimba în bine vieţile oamenilor care devin eroi. Concluzia e dureroasă: temele le consumăm între noi, cunoscătorii fenomenului media sau al cinema-ului, iar ei rămîn nişte subiecte interesante, transformate în filme premiate. Atît. Pentru mine nu este o corvoadă să vin la serviciu. Este o joacă de copil, uimit să constate că ceea ce-i place lui să facă este şi plătit, şi apreciat, şi difuzat. Intuiţia mă ajută destul de mult în televiziune, restul vine de la sine. Este extraordinar să descoperi zilnic oameni noi, să găseşti subiecte pentru emisiuni şi teme pentru filme documentare. Sînteţi o televiziune care emite în provincie. Cît de greu este să faci producţie TV acolo? E foarte greu. La Vîlcea situaţia presei este mai specială. Sînt peste 20 de publicaţii, patru posturi de televiziune (Etalon, Vîlcea1, Realitatea şi Antena1), plus nenumărate posturi de radio, iar publicitatea se împarte. Noi, ca televiziune, am lucrat pentru mai multe canale centrale, realizînd documentare sau reportaje, dar niciodată nu am primit comandă de la autorităţile locale să promovăm această zonă foarte frumoasă. În Vîlcea există cele mai multe schituri şi mănăstiri din România. Rîmnicul a fost invitat să participe la manifestările organizate în anul în care Sibiul este capitala culturală europeană, dar contribuţia este firavă şi desuetă, iar Vîlcea nu are nici măcar un film de prezentare. Vin delegaţii din străinătate, pleacă altele peste hotare, iar pliantele sînt singurele materiale de promovare. Ne ambiţionăm să facem televiziune, să trăim din televiziune, deşi avem foarte multe obstacole. Prietenii ştiu de ce! În luna februarie aţi fost invitată de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia. Da, am fost flataţi cînd ni s-a propus să colaborăm la realizarea unui documentar. Doamna director-adjunct Monica Joiţa a fost cea care ne-a lansat această provocare. Istoria, importanţa ICR Veneţia, manifestările culturale şi ajutorul pe care îl acordă studenţilor şi cercetătorilor care studiază în Italia este cunoscut, iar noi încercăm prin acest film să concentrăm toate informaţiile şi să prezentăm povestea acestui loc şi a oamenilor care l-au creat. Aveţi un palmares impresionant: premii la festivaluri de gen, în ţară şi peste hotare. Care vă este cel mai drag? Premiul din 1995 acordat pentru prima dată unei televiziuni locale: Marele Premiu APTR Doamna Manuela Cernat şi regizorul Dan Necşulea au acordat unor necunoscuţi, veniţi de la Vîlcea, recunoaşterea supremă în domeniu. Televiziunea Etalon emitea doar de un an şi jumătate. Au avut mare curaj să parieze pe Etalon şi să creadă că nu este doar un accident sau o întîmplare. Am mai obţinut după aceea alte şapte premii. a consemnat Roxana CĂLINESCU
