Kurt Masur
Pe vremea aceea, acum patru ani, aveam un televizor, mic, şi în bucătărie. Detestam acest lucru şi, de aceea, nici nu-l foloseam. Un protest timid, nebăgat în seamă de nimeni. Habar n-am de ce l-am deschis în acea după-amiază... Prietenii mei ştiu că nu ratez nici o ediţie a Festivalului "Enescu", că ani la rînd am avut abonament achiziţionat pe talonul de pensie al mamei mele, că am cîteva preferinţe clare, cîteva personalităţi pe care le aştept, nu întotdeauna şi cele la care vibrează oficialităţile, prilej cu care devin, unii, brusc melomani, că la cafeaua de dimineaţă povestesc celor dragi cum a fost ziua precedentă. Desigur, impresiile unui amator, iubitor şi fidel. În fine, în după-amiaza de marţi, 11 septembrie, i-am telefonat prietenei mele şi i-am amintit că seara îl voi vedea, în sfîrşit, pe KURT MASUR dirijînd, la Sala Mare a Palatului, London Philharmonic Orchestra. În program, Beethoven, Simfonia nr. 1 şi, cred, nu mai ţin minte, Bruckner. De ce mă fascinează? Din tot ce am ascultat, diferite înregistrări pe casete sau pe CD-uri, Beethoven, Brahms, Mahler, am simţit tuşa puternică, fermă, rigoarea neamţului. Dar, şi asta întotdeauna, pe undeva, pe dedesubt, o vibraţie tandră, o căldură, o emoţie, un tip special de sensibilitate. L-am văzut, cred că pe un canal francez, dirijînd orchestra din New York. Se filma din timpul repetiţiilor. Felul în care le vorbea, exact cum şi dirija, ferm şi tandru, în acelaşi timp, accentele puse pe o frază muzicală, reluate iar şi iar, căldura cu care îi privea, cumva pe furiş, pe membrii orchestrei, ceea ce se vedea în privirea lor... Un bărbat frumos, cu aer de aristocrat, un muzician sever, care ştie ce vrea şi nu se lasă pînă nu obţine: Kurt Masur. O mare personalitate. În după-amiaza de marţi, 11 septembrie 2001, m-am îmbrăcat foarte elegant. Şi cu multe ceasuri înainte, tot aşa cum bunica mea se ducea la tren. Nici nu ştiu dacă mi-am mai pus rochia aceea vreodată de atunci... Intenţionam să ajung şi la Ateneu, la ora 17. Ştiam că mă întorc seara, tîrziu şi, ca să nu mă mustre prea tare conştiinţa că mă bucur zile şi nopţi în şir pe la festival şi nu-mi aduc aportul de gospodină în oalele familiei, m-am apucat degrabă să amestec ceva într-o cratiţă. Mi-am pus şorţul nu tocmai splendid peste rochia mea splendidă şi, trecînd cu ceapa prin faţa televizorului, l-am deschis. Nici astăzi nu ştiu de ce. Vocea comentatorilor de la Antena 1 era precipitată, gravă, nu înţelegeam nimic, părea că nici ei. M-am aşezat. Acolo am rămas. Ore în şir am mestecat cenuşă, am plimbat-o pe cerul gurii, în suflet, pe retină. Nu am putut să plîng. Nu am putut să vorbesc. Cu foarte puţin înainte de ora concertului, m-am ridicat brusc, mi-am dat jos şorţul, m-am suit în maşină. Noroc că ea ştia, deja, drumul spre Sala Palatului. Altfel... Eram convinsă că s-a suspendat şi, totuşi, cineva mă îndemna să mă duc, să intru. Am găsit loc liber jos, foarte în faţă. A intrat orchestra, ca un cor dintr-o tragedie antică. Toţi priveau în gol, abia respirau. L-am văzut păşind pe Kurt Masur. Un bărbat frumos, înalt, în fracul său impecabil, cu gesturi impecabile... numai paşii aveau o ezitare. A salutat şi, aşa cum nu se obişnuieşte, a vorbit publicului. Dar ce mai era obişnuit în acea zi? Şi ce mai e obişnuit de atunci încoace?... Cu o zi înainte dirijase aceeaşi London Philharmonic Orchestra la New York... locul unde are prieteni, unde a fost, de la sfîrşitul anilor '80, pînă în 1991, director muzical al Filarmonicii, unde s-a plimbat cu o seară înainte, nu departe de turnurile gemene, era patetic. Era un aristocrat tulburat. "Muzica lui Beethoven poate să fie un omagiu al nostru, al tuturor, şi o salvare a noastră, a tuturor..." Cam aşa a spus Kurt Masur. Nu mai am televizor în bucătărie. În fiecare 9/11 ascult Beethoven. Şi îl văd Pe Kurt Masur păşind învingător peste timpuri, apropiindu-se de mine prin fumul cenuşii. Marina CONSTANTINESCU mergi pe mîna mea
