"Jules Verne ar fi dezorientat în faţa lui Harry Potter"

interviu cu Lucian BOIA Cum aţi ajuns să scrieţi Jules Verne - Paradoxurile unui mit, carte apărută mai întîi în Franţa, recent tradusă şi la Humanitas? În adolescenţă am fost foarte pasionat de Jules Verne. M-am întors la el în momentul în care am început să mă ocup de imaginar, iar prima mea incursiune în imaginar a fost o carte despre mitul marţienilor, carte scrisă în colaborare cu o colegă din Franţa de la Universitatea din Nancy şi apărută la München în 1984. Apoi, în Explorarea imaginară a spaţiului, prima mea carte apărută în Franţa, în 1987, m-am interesat şi de celelalte planete. Pînă atunci practicasem o istoriografie destul de pozitivistă, nu mă interesa mitologia istorică. Am descoperit însă cum pe Marte, de pildă, începea să se contureze, începînd cu secolul al XIX-lea, un tip de societate proiecţie fidelă a ideologiilor terestre. Astfel, am învăţat singur cum funcţionează imaginarul lumilor din cosmos înainte să-l fi citit pe Gilbert Durand. În acel moment m-am întors la Jules Verne, deşi el "călătoreşte" în cosmos fără să aibă de-a face cu extratereştrii; oricum, caz singular printre ficţionarii de gen din epocă. Cîţiva ani chiar am ţinut legătura cu Societatea "Jules Verne", am corespondat cu membrii ei, i-am şi vizitat la Amiens, unde se află casa scriitorului şi unde se editează o revistă interesantă care publică documente inedite şi interpretări noi ale operei verniene. După '89 am revenit însă în zone mai apropiate de problematica românească. Am scris Mitologia comunismului şi celelalte studii iniţiate cu studenţii mei, apoi Istorie şi mit în conştiinţa românească. Cum în acest an s-au împlinit 100 de ani de la moartea scriitorului, această carte e una de conjunctură în esenţa ei. Mi-am zis că acum e momentul să scriu, în sfîrşit, o carte despre Jules Verne. Le Monde v-a comentat extrem de favorabil cartea pe o jumătate de pagină. Da, cartea a fost bine primită în Franţa şi asta în condiţiile în care, în acest an aniversar, s-au publicat vreo 80 de cărţi despre Verne. Şi Lire a scris despre carte bine şi pe larg, mai puţin entuziaşti fiind cei de la L'Humanité. Demonstraţi în carte că Jules Verne nu scria SF, că era un ficţionar mai puţin îndrăzneţ decît contemporanii săi Émile Souvestre, Albert Robida sau H.G. Wells, că la el tehnologia era una de sursă enciclopedică, cumva adiacentă, oricum deloc anticipativă. Jules Verne este un amestec interesant de tradiţionalism şi privire nouă. Aparţine unei familii burgheze înstărite, conservatoare; primise o educaţie catolică. S-a îndepărtat într-o anumită măsură de aceste origini, dar a rămas un individualist care nu credea în ideologii. Verne era, de fapt, un burghez francez perfect care avea asupra lumii privirea standard a jumătăţii a doua a secolului al XIX-lea. Prin comparaţie cu ceilalţi precursori ai SF-ului, el este mult mai puţin înnoitor. Nu avea o formaţie ştiinţifică, ci filologică, nivelul lui de cunoştinţe ştiinţifice era mediu: învăţase din lucrări de popularizare. De altfel, în prima parte a carierei a scris teatru, comedii. Publică în 1863 Cinci săptămîni în balon, care place foarte mult, este un succes total şi Hetzel, editorul său, îl convinge să scrie variante ale aceluiaşi tip de roman. Dar Verne nu era deloc convins că asta voia să scrie cu adevărat. Pierre-Jules Hetzel este, de fapt, autorul moral al carierei lui Jules Verne. Da, şi asta îi deranjează cumva pe mulţi critici şi istorici literari. P.-J. Hetzel era o persoană cu autoritate în cultura franceză a epocii: era un scriitor respectabil şi deţinea o editură importantă care îi publicase pe Hugo, Stendhal şi George Sand. Cinci săptămîni în balon a fost o găselniţă, iar Hetzel a întrevăzut potenţialul acestei literaturi. Practic, l-a obligat pe Verne să nu mai scrie altceva. Sînt încă destui interpreţi ai operei verniene care deplîng implicarea lui Hetzel considerînd că Verne ar fi ajuns un alt Balzac. Jules Verne nu putea scrie mai bine decît a scris. Tot ce a încercat în alte formule şi genuri este mediocru. Intuiţia editorului a fost corectă şi asta a fost marea şansă a lui Verne. Scriitorul a mers pe mîna lui, mai revoltîndu-se, mai acceptînd sugestii, dar oricum lăsîndu-se condus de editor. Afirmaţi în carte că traseul geografic e prioritatea lui absolută, Jules Verne călătorind, totuşi, mai mult pe hartă. Există două legende la fel de radicale: cea care spune că el n-a călătorit niciodată şi a scris totul din bibliotecă, cealaltă care zice că a călătorit foarte mult şi că cele mai multe ficţiuni sînt rezultatul cunoaşterii directe. Jules Verne era un călător mediu. Îi plăcea să călătorescă pe mare, a avut trei iahturi: primele două mai mici, dar "Saint Michel 3" era un mic vapor cu un echipaj de 10 persoane. Nu a călătorit la Polul Nord, în Africa sau în centrul Pămîntului, dar a navigat pînă la Niagara şi pînă la Marea Baltică. Însă, chiar dacă avea chemarea aventurii, era un comod. De aceea prefera să călătorească cu propriul iaht. În culmea succesului, el pleacă din Paris şi se instalează la Amiens. Nu avea nevoie de mediu literar efervescent, voia doar să fie lăsat în pace, să citească şi să scrie. De ce nu apar femei în cărţile lui? În general, femeile nu erau foarte prezente în genul acesta de literatură. Expediţia privilegia energia virilă: nu se putea trimite o femeie la Ecuator. Şi, cum spuneam, era în toate privinţele mai conservator decît ceilalţi. Verne nu avea încredere în multe: nici în extratereştrii, nici în Dumnezeu, nici în ştiinţă, care doar serveşte soluţiilor de izolare şi de supravieţuire confortabilă. De ce caută izolarea eroii lui Verne? Spuneţi că nimeni nu-şi construieşte o casă în cărţile sale. Ideologii au speculat acest aspect. Jules Verne este un burghez prozaic, nu condamnă niciodată societatea în care trăieşte. Interpretarea de stînga, în care se spune că scriitorul condamnă şi imaginează soluţii de evadare dintr-o societate nocivă, e o aberaţie. Acum se ştiu mult mai multe despre el. Corespondenţa îl arată ca pe un tip conformist, cu o poziţie politică conservatoare pe care o afirmă deseori. Dar a fi conservator în Franţa anilor 1870 însemna o atitudine orleanistă, de dreapta. Se instalase Republica, însă exista încă nostalgia monarhiei lui Ludovic Filip. Departe de a avea o atitudine progresistă, eroii lui Verne nu sînt complet izolaţi, doar se organizează în grupuri restrînse, în comunităţi minime. Viitorul nu e văzut în negru, nu se construiesc societăţi mai bune în cărţile lui. Aş face o paralelă între Verne şi Sadoveanu. Deşi intenţiile sînt asemănătoare, motivaţiile şi mijloacele evadării sînt perfect opuse: dacă la Verne evadarea din colectivitate era individuală, motivată de aventură şi sprijinită de tehnologie, la Sadoveanu, ale cărui convingeri erau de stînga, fuga (utopică) din modernitatea tot mai tehnologizată era politizată şi se făcea într-o colectivitate arhaică. Verne nu-şi făcea iluzii cu privire la capacitatea tehnologiei nici de a face lumea mai bună, nici de a o distruge. Nu are entuziasmul de a crea ceva mai bun: Verne nu e un ideolog. Cînd prelucrează un text care nu-i aparţine, dar pe care îl semnează, Cele 500 de milioane ale Begumei, editorul încearcă din răsputeri să-i explice sensul ideologic al poveştii. Verne nu înţelege absolut nimic, era total opac la ideologie. Doar în romanul Parisul în secolul XX individul apare zdrobit de tehnologie, iar culorile contrautopiei sînt sumbre. Dar asta este o carte proastă pe care însuşi Hetzel a refuzat să o publice şi care a apărut abia acum. Cînd scriitorul nu era bine cunoscut, deformarea ideologică se putea face relativ uşor. G. Călinescu scrie în 1958 un articol în care numeşte cărţile lui Verne "basme moderne" - dvs. spuneţi "basme ale epocii moderne" - şi afirmă că încrederea în raţiunea umană, în ştiinţă, este însuşirea "omului superior". De aici la "omul nou" socialist nu e decît un pas, iată cum se putea "derapa"! Sigur, dar convingerile lui Verne erau clar de dreapta, a fost împotriva Comunei din Paris... Există un pasaj, cenzurat multă vreme pentru că nici francezilor nu le venea să creadă ce putea scrie el acolo, în care spunea că speră ca socialiştii să fie împuşcaţi. Chiar cînd era evident că Dreyfus nu era vinovat, el o ţine pe a lui că judecata fusese corectă. Corespondenţa e plină de astfel de mărturisiri. Faptul că majoritatea intelectualilor francezi erau de stînga a făcut ca articolul sovieticului Kiril Andreev, cel care a dat primul o interpretare stîngistă, să instituie ideologizarea lui Verne şi sofisticarea lui forţată. Care romane verniene sînt preferatele dvs.? Preferinţele mele merg spre romanele din prima perioadă. El a căutat apoi să se înnoiască, a vrut să dovedească că poate scrie puţin altfel şi, pe tipicul lui, chiar a făcut-o. Îmi plac Cinci săptămîni în balon, Călătorie spre centrul Pămîntului, 20.000 de leghe sub mări şi Ocolul Pămîntului în 80 de zile, care e romanul lui perfect. În adolescenţă îmi plăceau Copiii căpitanului Grant şi Insula misterioasă, romanul pe care l-am citit de cele mai multe ori. De altfel, am citit cărţile lui Verne de două-trei ori în adolescenţă, apoi le-am recitit prin anii '80 şi încă o dată cu ocazia scrierii acestei cărţi. Mărturisesc că vă invidiez sincer. Dar personajele? Personajul vernian reprezentativ este eroul cu o idee fixă. Destul de artificial, de altfel. Nemo, anarhistul de dreapta care îşi iubeşte foarte mult libertatea, era foarte pe gustul lui Verne, care e un mare creator de personaje-simbol. Nu pot spune însă că m-am ataşat de unul anume. Cum arată viitorul lui Jules Verne? Nu ştiu. Verne a dus-o foarte bine pînă nu de mult. Nu ştiu ce se va întîmpla acum. S-ar putea ca marea lui carieră să se apropie de sfîrşit şi să devină un clasic pe care nu-l mai citeşte nimeni. Şansa lui a fost că a reuşit să captiveze cititori din generaţii succesive, dar modificarea de sensibilitate literară, mai ales în rîndul adolescenţilor, s-ar putea să-l găsească pe Verne prea realist. Literatura care cucereşte acum adolescenţii este una cu subiect magic, or el refuza tocmai soluţiile prea fanteziste, încercînd să menţină cît mai mult iluzia realităţii. Aventurile lui se petrec, în fond, în lumea reală, de aceea el nu l-a înţeles pe Wells şi chiar l-a ironizat. Cred că Jules Verne ar fi dezorientat în faţa lui Harry Potter.