Îngropaţi Vama Veche

Dragi vamaioţi, Nu contează cîţi mai sîntem, pe unde ne aflăm, unde lucrăm - înghesuiţi în vreun birou, în spatele vreunei tejghele, tarabe sau parbriz, într-o mansardă sau pe un şantier -, cît de mult ne-am schimbat, dacă şi cît am îmbătrînit, dacă sîntem sau nu împăcaţi cu noi, dacă ne mai pasă, dacă mai vrem, dacă mai visăm... Ştiu însă că încă ne mai amintim, că trebuie să ne amintim. Ascultaţi-mă, am un mesaj nebunesc ca o utopie! Dacă n-aş şti că (încă) veţi înţelege, nu v-aş vorbi... Vă mai amintiţi cum veneam cu trenul, cărînd la rucsacuri şi la corturi în spinare, cei mai cool dintre noi veneau cu Trabantul sau cu "broscuţele", cei mai norocoşi, cu Dacii sau cu Oltcit-uri împrumutate de la părinţi, vă mai amintiţi cum uneori ne cazam şi la ţărani, cum făceam nudism zi şi noapte, cum mîncam zile întregi numai hamsii, omlete şi conserve aduse de acasă, cum beam bere la halbă, cum ascultam casete cu rock la casetofoane de plastic cu baterii!? Ce caută ăştia acum în Vamă cu Nissan Primera, Toyota Rava, BMW 5, cu Hyunday Tucson cu neoane fosforescente pe la scut, cu celulare 3D, mp3 playere cu boxe răsunînd pe portiere, care se cazează cu rezervări dinainte, făcute la vile şi hoteluri, mănîncă junk food sau, dimpotrivă, meniuri internaţionale la terase de fiţe, fumează Davidoff, beau Corona şi Leffe, ziua stau pe plajă pe şezlonguri de plastic, sub umbrele de soare!? Nu mai ai loc de familii cu copii, unde sînt hippioţii şi nudiştii? Cum a ajuns cortul Humanitas între un fast-food şi o şaormerie? De cîte tonomate, bancomate şi supermarket-uri are nevoie Vama? Vă mai amintiţi cum veneam în Vamă de dragul discuţiilor, de dragul muzicii rock, de dragul literaturii, al filmelor pe video, al culturii adevărate, la care ajungeam, pe atunci, ceva mai greu, cultura din cărţi pe care ne-o transmiteam oral unii altora, nu cea de pe net!? Vă mai amintiţi cum beam, cum fumam, unii se lăsau fumaţi şi băuţi, dar eram împreună, o comunitate subînţeleasă ne ţinea împreună fără să ne cunoaştem, împrieteniţi într-o singură zi pentru a nu ne mai vedea, uneori, niciodată, cum visam şi cum ne lăsam visaţi în tristeţe sau în nostalgie, în mister sau în generozitate, cum făceam teorii, construiam scenarii, imaginam utopii, cum povesteam, cum ascultam, cum stăteam de vorbă goi în nisip, cum ne complăceam în crize existenţiale, familiale, de amor, cum iubeam pentru o zi sau pentru o viaţă!? Acum oricine se poate da vamaiot. Puţini, sinceri şi culţi am fost, mulţi şi snobi am rămas! Chiar aşa, unde sînt fraţii, vecinii, prietenii noştri mai mici, copiii? De ce după noi n-au mai venit şi alţii care să simtă şi să înţeleagă ca noi? Vă mai amintiţi bretoanele şi pletele noastre, bocancii scîlciaţi de atîta munte pe care îi aduceam şi pe plajă, tricourile ponosite cu cranii, chitări, trandafiri sau înscrisuri gotice, blugii rupţi în care dormeam şi cu care intram şi în apă, cămăşile în carouri cu mîneci tăiate, curelele cu catarame mari, brelocurile metalice, brăţările din piele pe care erau pirogravate numele noastre sau ale iubitelor, crucifixurile, medalioanele cu dragoni, cranii înlănţuite, spade încolăcite de şerpi, şepcile şi rucsacurile de blugi pe care scriam Megadeth, Metallica, Led Zeppelin, Jesus Christ Superstar, Iris, Manowar, Iron Maiden, Anthrax!? Ce caută în Vamă ăştia în şlapi de firmă, cu pantofi fără ciorapi, în maieuri cu paiete, în cămăşi roz cu mîneci flamenco? Cine sînt tipii cu lanţuri de aur la gît şi ghiuluri pe degete, cu unghii lăcuite, sprîncene pensate şi tunsori sauvage!? Vă mai amintiţi interminabilele, pasionatele, sofisticatele noastre discuţii despre muzică, literatură, religii, filozofii? Cum străbăteam fiecare sute de kilometri doar pentru a ne cunoaşte fără să ne ştim, cum ne împrieteneam în cîteva secunde sau cum ne despărţeam duşmani de moarte în urma unor discuţii despre cearta dintre Gilmour şi Waters, de ce a plecat Halford de la Judas, Dickinson de la Maiden sau cine vine la Pantera în locul lui Anselmo!? Vă mai amintiţi cum ne "războiam" care cu Cobain, care cu Vedder, care cu Corgan sau Axl sau Sebastian Bach, care cu Beatles, care cu Rolling, care cu Ozzy sau Gillan, cum încercam naiv să alegem între Hendrix şi Clapton, între Marillion şi Yes, între Slayer şi Sepultura, între "Since I’ve been loving you" şi "Baby I’m gonna leave you", între "Child in time" şi "Stairway to heaven"!? Vă amintiţi ce porniţi eram pe armata rusă care bătuse la greu la concertul Metallica, primul concert metal din istoria estului, cum nu ne venea să credem că Dimebag Darrell fusese ucis chiar pe scenă, apoi cum Eddie Van Halen şi-a oferit legendara chitară spre a fi îngropată cu el, cum stăteam pînă la răsărit la poveşti despre Fleetwood Mac, Janis şi Emerson Lake & Palmer, cum cîntam "Iron Lion Zion", din Simon & Garfunkel, din Doors (urlînd la "...to the other side"), Celelalte Cuvinte, Tom Petty, Springsteen sau Nick Cave; cum dansam în nisip pe Timpuri Noi şi Clash, cum discutam chitara lui Satriani, a lui Tom Morello sau vreo uvertură de-a lui Malmsteen, cum făceam liste interminabile cu balade esenţiale, cum făceam topuri de basişti, cum ne întreceam care interpreta mai bine chitara din "One", "I’m easy" (eram cel mai bun!), "Sweet child of mine" sau "Bohemian Rapsody", care ştia mai multe variante la "Smoke on the water" şi "Knockin’ on heaven’s door" sau cei mai mulţi chitarişti trecuţi pe la Deep Purple!? Sau cum părăseam deodată rock-ul, remarcînd pieptul lui Coverdale şi picioarele Vanessei Warwich, cum lăudam geniul lui Dr. Dre, show-urile DMX, unplugged-ul lui LL Cool J, proteismul lui Ice T, stările Portishead, cum comentam contractul prin care Martin Gore nu putea compune decît pentru DM!? Ce caută în Vamă platanele, house-ul, drum’n bas-ul şi manelele şi latino, DJ-ii cu sample-urile lor de rahat, schelele de lemn ale Bavariei Club cu surogate de laure-andreşance energizate la doză şi agitîndu-se topless pe beat-uri obsedant-idiotizante? Ce nevoie era pe plaja Vamei de cluburile din Bucureşti, Expirat şi celelalte? Ce nevoie era de Stufstock, cînd noi oricum veneam cu muzica în sînge şi în inimă!? Vă mai amintiţi cum discutam copertele de la Pink Floyd, videoclipurile lui Bowie sau Radiohead, grafica lui Giger, pictura lui Hopper, pelegrinajele lui Garbarek, filmele Monty Python, filmele italienilor, ale lui Kubrick, ale lui Lynch!? Cum ne lăudam fiecare cu ce puteam, cu Tournier, Hesse, Eliade, Roth, Blecher, Trakl, Dostoievski, Asimov, Vian, Kundera!? Cum citeam pe plajă Cartea de nisip a lui Borges, cum ne entuziasma finalul neterminat din Castelul, încercînd să explicăm de ce nu şi-a (putut) termina Kafka romanul, cum discutam opţiunile "lupului de stepă" sau ale fraţilor Anicet, cum "povesteam" delirurile lui Blecher, exodul bulgarilor din Orbitor 1, poemele lui Morrison, cum citeam pe plajă Dilema, Les Inrockuptibles, Heavy Metal Magazine!? Ce caută aştia în Vamă cu Codul lui Da Vinci (cartea şi filmul), cu Coelho, Lévy şi Houellebecq, cu Kinsella şi toată literatura chic, la braţ cu Ciao, Libertatea şi Apropo, sonerii la mobil din 50 Cent, Morandi şi Sorinel Puştiul!? Pentru cei care nu înţeleg o iotă din ce am vorbit mai sus e vremea să plece din Vamă şi să nu se mai întoarcă niciodată. Dacă vă recunoaşteţi în acest text şi încă mai sînteţi pe acolo striviţi, sufocaţi, înlăturaţi de neaveniţi, daţi-i afară în şuturi, faceţi-le viaţa mizerabilă, sabotaţi - chiar şi cu lacrimi în ochi - Vama! Decît să fie a lor, mai bine Vama să nu fie a nimănui. Nu vedeţi!? Vama a îmbătrînit urît, or ea nu trebuia să îmbătrînească deloc. Arie Bio-Culturală? Vama nu mai poate fi salvată: nu mai e nici bio, nici culturală. Vama nu mai e o plajă, Vama e o groapă. Un bîlci populat de ciudaţi şi de snobi urbani într-o mizerie artificială ambalată într-un brand pervertit. Vama nu mai e un sat, ci un VamavechePark în care un idiot a construit un castel (să se spînzure în el!). Esenţa Vamei era odată un spirit al naturalului, o cultură a prieteniei, o atitudine antisistem, politic sau de consum. Atunci barurile chiar erau rudimentare şi neamenajate (nu ne trebuia mai mult), acum ele sînt doar butaforie care copiază rudimentarul, sînt design rustico-boem. Simplitatea, austeritatea, chiar mizeria, totul e acum contrafăcut. Nimic nu mai e natural în Vamă, iar atitudinea antisistem e un meal la McDonald’s. Vama a devenit o hazna consumeristă. Vama e fast-beach (bitch?) de-un week-end. Vama e ultimul produs kitsch de la graniţa ţării. Unii îmi vor spune că aşa sînt timpurile, că nimic nu dispare, totul se transformă într-o afacere. Îi cunoaştem cu toţii pe aceşti ipocriţi, Vama i-a îmbogăţit. Dar nimic niciodată nu va schimba faptul că Vama a fost a noastră şi numai a noastră. Noi am găsit-o (sau, mai bine zis, ea ne-a găsit pe noi), noi am sedus-o şi acum ei doar o siluiesc în toate poziţiile, pe toate tarabele, în toate cluburile. La preţuri promoţionale sau chiar pe nimic. Dragi vamaioţi, mi se rupe sufletul să vă anunţ că, după o agonie de cîţiva ani, Vama Veche, în sfîrşit, a murit! Trebuie îngropată. Nu-i lăsaţi cadavrul pradă afaceriştilor. Să-şi caute altă plajă unde să-şi întemeieze comunitatea lor aliena(n)tă. Puneţi mîna pe lopeţi, pe ciocane, pe pixuri, pe bice, pe brichete, pe vîsle, pe clăpari, să îngropăm Vama Veche! Să-i dăm foc, să o purificăm de gunoiul urban, de ambalajul comercial, de fauna umană, de sunetul tehno. Să renască Vama - poate, odată - din propria-i cenuşă, din pămîntul pătat de ketchup, udat de Red Bull, răscolit de roţile ATV-urilor (60 RON/oră), din pămîntul iradiat de neoanele de sub podeaua jeep-urilor duduind a house! Îngropaţi Vama Veche! Fie-i nisipul uşor! Lăsa-ţi-o să se odihnească în pace! E ultimul lucru pe care îl mai putem face pentru ea. Îi datorăm asta. Noi şi tinereţea noastră. Aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele, dar sinceră, curată şi adevărată.