In memoriam
8 mai 1950 - 30 ianuarie 2007 "În general, oamenii devin monstruoşi atunci cînd îşi scapă natura de sub control şi depăşesc cadrele prescrise ale moralei publice. Însă noi ştim bine că această morală e de cele mai multe ori conformistă, filistină, depersonalizatoare. Raportate la ea, Ťeroi» ca Hamlet sau Doamna Bovary vor fi percepuţi întotdeauna ca nişte monştri umani. Omul comun respectă convenţiile date, viaţa în colectivitate e o luptă pentru echilibru interior şi o cît mai bună imagine exterioară, deci un continuu compromis existenţial. Or, scriitorul nu are dreptul la aşa ceva. Grija de a-ţi confecţiona o imagine publică, Ťde defilare», e un semn că vrei să te minţi, că eşti dispus să renunţi la o parte din autenticul tău şi că, de fapt, nici nu-ţi pasă prea mult de precarităţile, complexele şi crizele tale interioare... În orice scriitor adevărat se ascunde atît un Hamlet, cît şi o Doamnă Bovary. Şi din Ťsuferinţa» monstruoasă a scriitorului se naşte o nouă viaţă. Şi scriitorul e un arivist ratat. Şi e firesc ca această condiţie de ins care-şi Ťplantează negi pe figură» (vezi opinia lui Rimbaud despre rostul poetului) sau de performer care-şi taie negii cu lama - cum mi s-a întîmplat să afirm eu la un moment dat - să se hrănească în bună măsură din maleficul şi negativitatea socială a vieţii. Răul din tine este răul cunoaşterii negative. Scrii şi vrei să-l elimini. Modernitatea literară e, printre altele, construită pe o propoziţie fundamentală în care n-am încetat să cred: ŤEul e ceva demn de a fi urît». De aici apare probabil monstruozitatea celui care scrie..." (Gheorghe Crăciun în dialog cu Marius Chivu, Dilemateca nr. 4/2006)
