"Ieşirea în stradă e un lucru necesar“ – interviu cu regizorul Vlad PETRI

Documentarul Bucureşti, unde eşti? al regizorului Vlad Petri e o radiografie a protestelor, a mesajelor şi a cauzelor pentru care s-a ieşit în stradă în ultimii ani. Realitatea e una cu multe feţe, iar personajele care ies la rampă sînt memorabile în anonimatul lor. Lumea din stradă e tristă şi comică în egală măsură. Dar are ceva ataşant şi vital, şi emană o energie incredibilă. Filmul lui Vlad Petri a fost proiectat de curînd în cadrul Festivalului de Film Documentar „One World Romania“.

Bucureşti, unde eşti? e un film care vorbeşte despre o Românie suprarealistă şi absurdă fără mănuşi. Cum v-a venit ideea să realizaţi acest documentar?

Am ajuns în Piaţa Universităţii la începutul protestelor şi am fost atras de tot ceea ce se întîmpla acolo. Pentru mine, spaţiul de protest era un loc de cercetare, de formulare de întrebări despre societatea în care trăiesc, pe de o parte, cît şi despre mine, despre rolul meu ca cetăţean, pe de altă parte. La 23 de ani de la Revoluţie, vedeam din nou oameni în stradă şi era ceva nou, pe care simţeam că e important să-l documentez. Am început să pun scurte clipuri pe Internet, cu un fel de rezumat al zilei, cu momente şi întîlniri care mi se păreau reprezentative, şi astfel creasem un fel de serial web de la evenimente, ceva ce era o alternativă la emisiunile televiziunilor, filtrate întotdeauna de interesele trusturilor de care aparţin. După două luni de la declanşarea protestelor, am încetat să mai încarc materiale pe Internet şi m-am concentrat doar pe documentare, avînd perspectiva unui film care să prezinte evenimentele global, în ansamblul lor. Mă interesa şi dinamica grupurilor din Piaţă, schimbările pe care le aduce timpul, evoluţia mesajelor politice, lucruri pe care le puteam arăta doar într-un film de lungmetraj. Discutînd cu Gabi Basalici, editorul filmului, ne-am propus să ne apucăm de montaj la sfîrşitul anului 2012.

Cît timp aţi filmat? Cîte ore de material filmat aţi avut? Şi cît a durat montajul?

Am filmat un an şi am montat încă un an. Materialul filmat are între 50 şi 60 de ore.

Ce a fost cel mai greu la filmul acesta? Momentele/personajele par fiecare în felul lor memorabile.

Ca întotdeauna la montaj, e dificil cînd laşi afară anumite lucruri. Eram ataşaţi de anumite situaţii şi oameni care apar în film, însă trebuia să luăm decizii legate de continuitate, ritm, inteligibilitate, dinamică a spaţiului. Eram interesaţi să arătăm şi caracterul eterogen al protestatarilor şi cred că toate astea au pus presiune pe noi, în perioada de montaj. Ne simţeam responsabili faţă de ce lăsăm în film şi asta nu venea doar dintr-o dorinţă de coerenţă la nivel de discurs filmic, ci din dorinţa de a reprezenta cît mai fidel ce am văzut la proteste şi de a oferi spectatorilor un spaţiu de interogare, ne doream un film care să facă loc pentru noi întrebări.

Aţi fost cu filmul la Rotterdam, acum la One World; ce gen de reacţii a stîrnit?

Evgeny Gusyatinskiy, cel care a selectat acest film, l-a numit „un film puternic, despre oameni impulsivi şi devastaţi, curajoşi şi pierduţi, toate în acelaşi timp“. Românii care erau în sală au reacţionat puternic afectiv, fiind la o anumită distanţă de ţară şi cumva filmul îi ajuta să recupereze acea distanţă. Am mai avut public din Balcani, care s-a regăsit şi s-a identificat în acţiunile şi poveştile protestarilor. Pentru spectatorii din Vest, cred că a fost o întîlnire cu o lume mai colorată şi poate mai confuză decît la ei. Un politician olandez prezent la proiecţie a declarat că a văzut cum se naşte democraţia în stradă prin acest film.

Sînteţi şi fotograf, iar Bucureşti, unde eşti? e al doilea documentar pe care îl semnaţi. Aţi călătorit mult. Ce a însemnat pentru dumneavoastră experienţa protestelor din Bucureşti?

Cred că pe măsură ce timpul va trece, rolul şi importanţa protestelor post-2012 vor creşte. Pentru mine, ieşirea în stradă e un lucru necesar, ca şi existenţa unui spaţiu în care oameni uneori cu păreri diferite, chiar la poluri opuse, să poată dialoga, să îşi pună întrebări şi să caute soluţii. Mă interesează atît aspectul local al mişcărilor de stradă, cît şi caracterul global, legătura cu alte proteste din lume.

Mi-a plăcut în primul rînd pentru că nu e genul de documentar militant. Decupează realitatea, iar efectul e unul de pumn în stomac. Aţi mizat pe asta?

Cred că într-un film documentar e importantă „întîlnirea“ cu oamenii, chimia care se emană la filmare, emoţia, acele stări pe care le captezi şi după aia le poţi arăta spectatorilor. Cel care filmează şi interacţionează cu oamenii e un fel de mediator între ei şi public, iar pumnii în stomac şi emoţiile pe care le-am trăit, dacă stîrnesc ceva şi la nivelul audienţei şi produc efecte, cred că e de bine.

E un film independent; l-aţi fi putut face şi altfel?

Poate da, poate nu. Nu ştiu. L-am făcut din resurse proprii şi am putut să lucrăm la el cît am vrut, pînă cînd am ştiut că sîntem mulţumiţi şi că îl putem arăta. A fost o perioadă grea, trebuie să recunosc că am fost efectiv blocat în proiectul ăsta, pentru mai bine de doi ani. Şi a fost greu şi pentru toţi membrii echipei, care au făcut mari eforturi ca să terminăm filmul.

Ce e cel mai important pentru dvs. ca documentarist? Subiectul e unul greu, mesajele sînt de multe ori contradictorii (ca la proteste), dar ce le leagă e un fel de umanitate. Mi se pare că aţi reuşit să captaţi o lume dezlănţuită şi contradictorie. Fără s-o judecaţi.

Trăim într-o lume a judecăţilor de valoare. De la televiziuni, presă scrisă, bloguri, media socială, toată lumea îşi dă cu părerea, emite judecăţi, atacă sau elogiază. Cum spuneam mai devreme, mă simt un mediator şi nu vreau să judec prin film. Iar oamenii pe care i-am filmat sînt minunaţi, fiecare în felul lui.

Cred că multora dintre cei care vor vedea filmul le va trece prin cap că România e un fel de gaură neagră, unde nebunia se ridică la suprafaţă ca spuma laptelui. Cum se văd lucrurile de la firul ierbii?

Da, poate pentru unii filmul va părea că scoate în evidenţă anumite aspecte şi personaje. Însă, pentru mine, rezultatul final e aproape de ceea ce am trăit acolo, iar nebunia mi se pare ceva greu de definit. Nu cred că există o definiţie exactă în acest sens. Pare uneori un spectacol al absurdului, dar nu seamănă oare cu societatea în care trăim? Cît de „normali“ sau „nebuni“ sîntem rămîne de văzut.

Filmul dvs. e unul cu mesaj?

Da – e important să ieşim în stradă. E important să documentăm ceea ce se întîmplă în jurul nostru. E important ca lumea să meargă la cinema, pentru că acolo e o experienţă a vizionării în comunitate, un spaţiu de întîlnire şi de dialog. E important ca spectatorii să-şi pună întrebări şi să participe la dezbateri.

a consemnat Ana Maria SANDU