Hîrtia, lipiciul şi arta
– despre JR, artistul anonim –
Ar putea să sune ca începutul unui banc: un rabin, un preot creştin şi un imam. Dar, de fapt, e o serie de portrete fotografice care spun esenţialul despre conflictul dintre israelieni şi palestinieni, mai mult decît o fac zeci de documente jurnalistice, istorice sau politice. Este proiectul artistului anonim JR şi, totodată, cea mai mare expoziţie ilegală care s-a plimbat pe zidurile ce separă cele două comunităţi din Ramallah, Ierusalim, Betleem. Oamenii care în mod normal cred unii despre ceilalţi că sînt criminali sau terorişti au putut vedea cu ochii lor că ceilalţi sînt exact ca ei, că au aceleaşi tip de profesii şi probabil acelaşi tip de aspiraţii, iar încetarea definitivă a conflictului ar fi una dintre ele, fără îndoială.
O să vreţi să ştiţi cine e JR. Şi noi vrem, cei care am venit să-l vedem în sala de cursuri de la subsolul King’s College din Londra, într-o seară de noiembrie. Nici măcar nu ştim cine îl ştie cu adevărat. El susţine că, dacă umblă pe stradă fără acoperire, nici prietenii nu-l recunosc uneori, aproape că au uitat cum arată. De ce atîta mister? Subversiv ca Banksy, deşi nu se fereşte să apară în public, chit că se ascunde după o pereche de Ray Ban şi sub o pălărie, JR alege locuri tulburi unde să-şi practice arta. Altfel, e tipul simpatic de la colţul blocului, cel de vorbeşte cu femeia de serviciu la fel cum vorbeşte cu domnul doctor sau cu ăia mici de pe terenul de fotbal. Strada e galeria lui preferată, şi expune în întreaga lume.
La Londra, JR a fost invitat să vorbească despre ce caută arta lui în zone de conflict; e întrebat adesea dacă arta poate să schimbe lumea. El susţine că nu. Sau că scopul lui principal nu e să schimbe lumea. Dar după ce povesteşte, timp de o oră şi jumătate, aventurile prin care a trecut, nu-l mai crezi în întregime. Poate nu schimbă lumea, dar ceva nu rămîne la fel. JR şi-a făcut un nume din proiecte fotografice la limita legalităţii. De altfel, e obişnuit să existe în zonele umbrite ale legii: în urmă cu mai bine de zece ani, făcea graffiti-uri în suburbiile Parisului. La 17 ani, a găsit un aparat foto la metrou şi a învăţat să-l folosească. Azi îşi spune photograffeur.
Treaba lui JR nu se termină, odată filmul developat. Îşi imprimă portretele la scară cît mai mare şi apoi le lipeşte, cu lipici, în locuri de mare expunere, adesea provocator. În Rio de Janeiro, a umplut favelas de fotografii uriaşe, astfel încît să poată fi văzute de la mare distanţă. În mahalaua Kibera din Kenya, le-a lipit pe exteriorul unui tren sau le-a transformat în acoperişuri. În Kibera, localnicii i-au cerut ca arta lui să aibă şi un scop mai practic, aşa că, în loc să imprime fotografiile pe hîrtie, ca de obicei, le-a imprimat pe bannere. Deşi nu a fost de acord de la început, deoarece pentru lumea din care provine JR, banner-ul înseamnă publicitate, argumentul că pentru localnici banner-ul înseamnă „nu ne plouă-n casă“ l-a convins.
O muncă periculoasă
JR nu lucrează niciodată pentru branduri sau campanii publicitare, în primul rînd ca să-şi menţină credibilitatea în faţa subiecţilor. Expune în galerii consacrate în Paris, Londra sau New York şi vinde lucrări, iar mare parte din venituri se duc către finanţarea altor proiecte itinerante sau către fundaţii caritabile. JR a devenit el însuşi un brand, în urma proiectului „Portrait of a Generation“, din toamna lui 2005, cînd a fotografiat chipurile tinerilor revoltaţi din suburbiile Parisului. Portretele, close-up-uri făcute cu lentilă fisheye, deloc reconfortante pentru turişti, au împînzit străzile capitalei franceze. Astfel, a început seria „28 Millimetres“. JR a expus portrete pe trei continente, în zone unde războiul civil e normalitate: chipuri de oameni care îşi spun povestea dintr-un zîmbet, dintr-o umbră în privire, dintr-o sprînceană arcuită.
Că e sau nu conştient de trend-urile din lumea academică, JR pare că punctează toate bifele: seria „28 Millimetres“ continuă cu o miniserie – „Women Are Heroes“, care are în centru portretele unor femei din Sierra Leone, Liberia, India. Traumele femeilor din războaie civile din astfel de ţări sînt contrapunctate de reacţiile pe care le surprinde JR în fotografii: zîmbete largi, ochi mari şi mîndri. În viziunea lui, femeile sînt cele care ţin comunitatea pe picioare.
Nu-l păcăleşti însă cu vorbe mari despre însemnătatea a ceea ce face. Ori poate mimează modestia, iar dacă da, o mimează credibil. Deşi ce face el e obiect de studiu academic, pentru artistul JR e o muncă periculoasă; de aceea şi insistă să-i fie păstrată anonimitatea. Cum ar fi să ştie autorităţile din Cuba sau Coreea de Nord (a vizitat şi a şi lipit poze mici, pe ici-colo) cine le trece graniţa? Cînd vorbeşte despre proiectele sale, te simţi ca invitat la un pahar de Cola, la el în bucătărie; are darul de a povesti în public în aşa fel încît să uiţi să bei. Înţelegi cum reuşeşte să negocieze cu oamenii care au obiceiul de a umbla cu armele cum umblăm noi cu telefoanele mobile pe stradă. Pentru cineva care îşi pune întrebarea „Cum adică să implici artele în reconstrucţia unei comunităţi trecute prin conflict violent?“, JR are nenumărate răspunsuri, sub formă de poveşti.
De podul din Monrovia e limpede că e mîndru: zona e într-atît de violentă încît, cînd el şi partenerul său au decis să lipească un portret pe pod, echipa ONU a renunţat la orice responsabilitate asupra siguranţei lor. Însă JR a reuşit să comunice cu rebelii, să le explice că nu vrea decît să lipească fotografia unei localnice pe pod, iar dacă la final ei nu vor fi mulţumiţi, n-au decît s-o sfîşie în faţa lui. Negocierea s-a făcut la sînge, deoarece, iniţial, rebelii credeau că era vorba de o reclamă şi, atunci, îşi cereau partea financiară. A insistat pînă i s-a permis să-şi facă numărul. Dar structura podului era de aşa natură, încît, în loc să lipească poza, mai mult alunecau şi nu reuşeau cu nici un chip să prindă fotografia. Localnicii înarmaţi i-au privit de pe margine, pînă cînd s-au plictisit să-i tot vadă eşuînd, aşa că i-au dat la o parte pe cei doi nepricepuţi, au pus mîna pe găleata cu lipici şi pe pensule şi au lipit ei înşişi poza.
În 2011, JR a cîştigat Premiul TED „One Wish To Change The World“, o recunoaştere pe care au mai primit-o Bill Clinton, Bono şi Jamie Oliver. Cu toate acestea, JR nu vorbeşte despre a schimba lumea; dacă ar fi să reducă toată filozofia lui artistică la un cuvînt, el ar fi „impact“. Impactul proiectelor sale, care pot schimba percepţiile oamenilor. Cînd a fost premiat, JR a anunţat un viitor proiect artistic global: în seria „Inside Out“, oamenii din întreaga lume sînt invitaţi să se fotografieze, să-i trimită fotografia respectivă, el o va face poster şi o va trimite înapoi către expeditor, care trebuie s-o lipească el însuşi într-un loc de mare vizibilitate. JR a trimis peste 100.000 de postere în 108 ţări, de atunci.
Dacă vreţi să întoarceţi lumea pe dos, încercaţi la www.insideoutproject.net/en.
Smaranda Şchiopu urmează cursurile masteratului de Industrii Creative la London Metropolitan University.
