Filme şi ciulama

Greu să mai găseşti loc pentru (încă) un festival de film, agenda fiind şi aşa destul de încărcată la acest început de sezon. Şi mai greu e să găseşti o încadrare pentru această întîlnire bizară cu filmul şi gastronomia, cu muzica şi poezia propusă de una dintre cele mai insolite figuri ale scenei literare contemporane – Mircea Dinescu. Timp de vreo zece zile, pe la mijloc de septembrie, moşierul – cum i se spune în zonă – a pus la cale prima ediţie a Festivalului Degustătorilor de Film şi Artă Culinară. O întîlnire veselă în peisajul boem şi pestriţ din Portul Cultural Cetate – un mic paradis artificial pe malul Dunării, străjuit de îngeri sculptaţi, cu aripi metalice. 

Nimic din falsa grandoare a festivalurilor „mari“. În Portul Cultural Cetate nu e loc de mofturi şi fasoane, de brizbizuri artificiale şi de fiţe de oraş: publicul a venit să vadă filme, iar cinematofagia nu rivalizează decît cu bulimia întreţinută de amfitrion: tarta cu praz e oferită de ziua filmului albanez, ghiveciul – în pauza dintre două filme sîrbeşti, sarmalele pun capac programului turcesc, ciulamaua e servită după filmele bulgăreşti. Plus tratamentul obligatoriu cu şpriţ – probabil în chip de aide-mémoire: sîntem balcanici. 

Printre invitaţii prezenţi în festival, cîţiva dintre cei mai prolifici cineaşti şi producători de film din regiune: regizorii Piro şi Eno Milkani din Albania, Ismet Arasan din Turcia, Kostadin Bonev din Bulgaria, Fotos Lambrinos din Grecia, Antonio Mitriceski din Macedonia, producătoarea Martichka Bojilova din Bulgaria şi realizatorii Aysegul Asar şi Salih Zeyhan din Turcia. Nici unul dintre aceste nume nu-mi era cunoscut şi, în timp ce pe ecrane se derulau imagini din filmele lor, mi-am dat seama că ştiu ruşinos de puţine lucruri despre cinematografia ţărilor aflate, aici, la cetate, la o aruncătură de băţ, pe celălalt mal al Dunării. Am fost însă surprins să descopăr similitudini cu filmele produse recent în România. Minimalismul şi tentaţia pentru absurd ar fi doar una dintre însuşirile care ne apropie. Am rîs cu lacrimi la filmul (bulgăresc) Problema cu ţînţarii (regia: Andrey Paounov, 2007), un pseudo-documentar despre ţînţarii degeneraţi din orăşelul Belene şi despre belele cotidiene pe care le provoacă. Desigur, nu ei erau personajele principale, ci locuitorii acestui oraş: pescari şi vînători beţivi, un muncitor cubanez – venit prin anii ‘80 să construiască centrala atomică şi rămas, prin nu ştiu ce miracol, şi după abandonarea proiectului –, femei părăsite, un pastor italian paroh al unei mici comunităţi catolice înfipte într-o provincie preponderent ortodoxă, foşti activişti de partid etc. O privire amuzantă şi optimistă asupra dramelor mai mari sau mai mici însoţită de comentariul decent-aluziv al regizorului. Totul într-o confruntare voioasă şi fatală cu realitatea: autorităţile speră ca localitatea să devină o destinaţie turistică, dar, momentan, se confruntă cu ţînţarii... 

Tot din Bulgaria a venit şi filmul Coridorul nr. 8, şi tot despre proiecte eşuate: e vorba de un program european de infrastructură, de o şosea care să lege Marea Neagră de Marea Adriatică, străbătînd Bulgaria, Macedonia şi Albania. Un road movie despre un drum inexistent, o satiră cinematografică. În unele dintre filmele invitate în festival mai venea vorba şi despre România. Ele au fost căutate şi selectate special, tocmai pentru a arăta relaţiile (politice, tematice) dintre regizorii balcanici. În Povestiri din Ada-Kaleh (regia: Ismet Arasan, Turcia, 2008), e vorba despre insula acoperită de ape după construirea Hidrocentralei Porţile de Fier I, în 1970. După 18 ani de documentare, regizorul a reuşit să adune cîteva zeci de imagini şi documente vechi, a înregistrat mărturiile foştilor locuitori ai cetăţii şi a reconstituit paradisul pierdut al acestei vechi aşezări. Un demers emoţionant, chiar dacă, pe alocuri, filmul trenează. N-am apucat să mai văd şi Europolis, oraşul din Deltă, filmul despre gloria şi decăderea Sulinei, realizat de regizorul bulgar Kostadin Bonev. Am auzit numai vorbe frumoase. Oricum, ideea de a vedea un film despre Sulina, realizat de-un bulgar, mi se pare cum nu se poate mai atractivă.... Mult aşteptatul Nuntă în Basarabia (regia: Napoleon Helmis, 2010), proiectat în închiderea festivalului, rezumă şi sintetizează toate angoasele şi bucuriile prezentate în celelalte filme. De la Emir Kusturica încoace n-am văzut ceva mai comic-grotesc, n-am auzit vreo muzică mai alert-melancolică. La cîtă literatură încape în această tragicomedie, cu siguranţă ar ieşi de-o cronică de familie întinsă pe mai multe volume.