"Facem un fel de activism social"

- interviu -

Departe de interesul presei şi al publicului mare, de mai bine de 20 de ani, colecţia „Ethnophonie“ editează discuri, înregistrează muzici, arhivează voci şi tipuri umane, creează imaginea sonoră a unei Românii pe cale de dispariţie. Speranţa Rădulescu, iniţiatoarea proiectului, vorbeşte cu pasiune despre oamenii care cîntă, dar cu o uluitoare obiectivitate despre felul în care muzicile se supun timpului, prin caracterul lor transformaţional. În anii ’50, cînd Constantin Brăiloiu a prezentat audienţei de la Sorbona înregistrările sale, publicul a reacţionat ca în faţa unei barbarii; straniu, dar, în anii 2000, aceste cîntări au parte de o receptare asemănătoare – chiar studenţi la Conservator fiind derutaţi de asprimea cîntului tradiţional. Colecţia a primit premii importante – precum Coup de Cœur al Academiei „Charles Cros“ sau cel acordat de Asociaţia Germană a Criticilor de Disc. Cea mai recentă producţie a apărut în 2012 şi cuprinde înregistrări cu lăutari şi tarafuri din Gorj – alegerea mea pentru topul muzical Dilema veche şi, de fapt, motivul acestui interviu cu Speranţa Rădulescu şi Florin Iordan, mai tînărul său coleg.

Cum s-a născut Colecţia „Ethnophonie“ şi care este rolul pe care vi l-aţi propus ca ea să îl joace în cultura noastră?

Speranţa Rădulescu: Cunoşteam foarte bine colecţia de muzici tradiţionale elaborată de Constantin Brăiloiu, în perioada interbelică. El a colaborat atunci cu case de discuri precum Columbia, fiind dispus să accepte tipul acesta de producţii sonore. Colecţia lui Brăiloiu nu e cunoscută în România, ea a rămas în arhiva Institutului de Folclor şi nu a fost reeditată pe suporturi moderne. M-am gîndit că oamenii n-au nici o şansă să afle ce producea poporul român de fapt, nu cu sute de ani, ci doar cu cîteva zeci de ani în urmă. Şi-atunci, prin anii ’90, mi-a venit ideea să fac o asemenea colecţie – a prezentului, dar un prezent care să încorporeze ce a mai rămas tradiţional în muzicile moderne. Am început întîi pe casete, pentru că posibilităţile financiare erau extrem de reduse, şi-am continuat, cu prima ocazie posibilă, cu CD-uri. Pe parcursul activităţii noastre, ni s-au modificat şi obiectivele: colecţia lui Brăiloiu era dedicată exclusiv muzicilor rurale româneşti, iar noi am socotit că acum, cînd şi situaţia demografică, şi raporturile dintre sat şi oraş s-au modificat, interesul pentru alte grupuri etnice a crescut, trebuie ca toate acestea să transpară în colecţia noastră. De aceea, avem şi înregistrări de muzici evreieşti, ţigăneşti, maghiare, chiar şi muzicile româneşti le-am înregistrat în colaborare cu un cercetător austriac.

Cu banii stăm la fel de prost, dar nu aceasta este problema noastră principală, ci faptul destul de bizar că, în România, doar o pătură subţire de intelectuali rafinaţi îşi manifestă interesul pentru astfel de muzici. Dar – sînt sigură – cîndva, preocuparea poporului român pentru trecutul lui netraficat va creşte.

De-atunci, de la începutul secolului al XX-lea şi pînă la începutul acestui secol, pasiunea de a merge pe teren şi de a înregistra continuă. Ce anume se întîmplă pe teren? Ce resorturi umane şi de cercetare se declanşează?

Florin Iordan: Dincolo de înregistrarea propriu-zisă a muzicienilor, scopurile noastre cuprind şi înţelegerea rolului pe care muzica îl joacă în comunităţi. Realizăm anchete, punem întrebări, uneori acestea fiind mai consistente chiar decît faptul muzical în sine. Vă refereaţi la acea poveste a lui Bartók, spusă de Brăiloiu: Bartók a încercat să convingă o ţărancă să-i cînte, dar aceasta a refuzat; trecînd culmea, Bartók a auzit-o în urmă, cîntînd cu o voce plină şi frumoasă, şi s-a înduioşat. Eu cred că e vorba de fenomenul la care asistăm şi noi – pătrunderea în sufletul unei umanităţi pe cale de dispariţie. O lume pe care o pierdem, iar noi n-avem de ales.

Pe tot parcursul timpului în care aţi lucrat la această colecţie, s-a modificat imaginea voastră asupra muzicii româneşti?

S.R.: Am înţeles că muzicile tradiţionale, prin definiţie mereu în preschimbare, sînt concurate tot mai energic de alte muzici populare mai noi, care diluează reprezentativitatea regională a vechilor muzici şi devin mai acoperitoare pentru suprafeţe mai mari, fiind influenţate de toate muzicile existente în lume. Prăpastia nu s-a căscat încă definitiv, dar urmează.

F.I.: Facem un fel de activism cultural, pe care ni-l asumăm. Gestul nostru rămîne destul de marginal, n-am avut succesul de a împrăştia destul de multă informaţie. Noi sîntem aici, însă, pentru aceia care caută direcţia şi nu o găsesc altfel.

Aveţi un exemplu concret asupra felului în care spiritul timpului acţionează în transformarea unei piese?

SR: Eram în Gorj, vine la mine un muzician şi mă-ntreabă: „E un cîntec – «tot trecînd la mîndra dealul / mi s-a despotcovit calul», dar pot să zic «tot trecînd la mîndra calul / cu Nissanul?»“ Şi i-am zis: „Sigur că poţi“ – chiar dacă nouă nu ne place neapărat, nu mai e aşa de poetic, dar e adevărat, şi nouă ne plac lucrurile adevărate, care arată că folclorul e viu, că omul se adaptează trebuinţelor lui de astăzi. Dacă realitatea s-a schimbat, se schimbă şi muzica şi, mai ales, versurile.

Tot în această ordine de idei, scriaţi dumneavoastră pe coperta ultimului disc din Colecţia „Ethnophonie“ – Tarafuri şi lăutari din Gorj – că dragostea dispare din textele doinelor. Pe mine, această concluzie mă întristează. Cum o priviţi dvs.?

S.R.: Doinele sînt preţuite, în momentul de faţă, de oameni vîrstnici, iar doinele sînt pe cale de dispariţie şi ele. Gorjul e o regiune specială în care încă le mai găseşti, aproape exclusiv în interpretarea lăutarilor. Şi pentru că publicul e format din bătrîni, lăutarii caută versuri care să le fie pe plac. Şi-acestea sînt, de obicei, nostalgice.

Vorbeaţi de interesul foarte restrîns pe care publicul îl manifestă vizavi de această colecţie. De ce nu pătrunde ea către mai multă lume, de ce nu intră în obiceiurile cotidiene ascultarea unor asemenea cîntări?

F.I.: Ceea ce facem noi este o palmă dată obişnuinţelor pe care lumea le are. La ţară, oamenii trăiesc cu Etno TV. Se-ntîmplă tot mai des ca, atunci cînd dai nas în nas cu o sonoritate adevărată, să nu o recunoşti sau să reacţionezi ciudat. Am văzut, de curînd, un comentariu pe Youtube, unde cineva postase o piesă din Transilvania, cu doi violonişti care cîntă cu foarte mare libertate. Ei bine, cineva spunea: „Ei, dar ce fac ăştia, că nu cîntă la fel.“ E un exemplu, dar aşa se întîmplă, ceea ce mie mi se părea superb, altul aprecia ca urît pentru că nu cîntau ca la ansamblul folcloric.

Deci este vorba şi de o practică a ascultării, de felul în care ascultăm muzica.

S.R.: Ascultarea formatează gusturile muzicale. Dacă oamenii sînt hrăniţi constant cu muzică standardizată – în condiţiile în care viaţa însăşi se standardizează – învaţă şi acceptă acest model şi funcţionează dependent de el. Şi-atunci, o cîntare liberă, improvizată, cu subtilităţi, pe care noi o apreciem aşa de mult, nu le spune nimic. La facultate, de Crăciun, le-am pus studenţilor cîteva colinde ţărăneşti. Le-am zis: „Vedeţi că ţăranul ţipa colindele, nu le miorlăia ca la oraş.“ Ascultau, dar vedeam că li se părea cam aspră cîntarea, nu era dulce, rotunjită, cum s-au deprins să audă la radio. Păi, ce auzim noi la radio e la o mie de leghe distanţă de colindul ţărănesc! Eu nu zic că e rău, pentru că oamenii trăiesc la oraş, au alte gusturi, sînt altfel formaţi, dar să nu mai accepţi modul în care ţi-a cîntat poporul cu 20-30 de ani în urmă – cred că dovedeşte şi o îngustime de spirit, nu mai rabzi să se zbiere pentru că pe tine televizorul te-a învăţat că trebuie să fii dulceag.

Îmi spuneţi o poveste?

S.R.: Mie-mi place povestea toboşarului de la Vorona. El spunea că a fost odată la o nuntă mare, din satul lui, şi s-a aşezat lîngă clăparul care asigura întreaga muzică. A ascultat ce-a ascultat şi s-a apropiat de tinerelul respectiv, şi zice: „Auzi, băiete, eu aud toba, da’ n-o văd!“ „Ei, tataie, n-o vezi dumneata, e acolo în cutie...“ – a primit răspunsul. Dar bătrînul a fost ferm pe poziţie, ştia pe ce lume trăieşte, era şi muzician, a bătut cu pumnul în masă, a insistat: „Eu vreau să văd toba, adu-mi toba.“ Şi tot aşa, pînă cînd băiatul a trebuit să se ducă pînă în sat să aducă o tobă autentică. Asta spune ceva despre faptul că oamenii trebuie să şi vadă producţia muzicală, nu doar să audă sunetul; simplul fapt că se aude o hărmălaie poate să fie nesatisfăcător pentru cei care sînt deprinşi să vadă muzica într-un context sincretic, legat de acţiuni umane, de mişcarea muzicienilor, de dans. E o poveste care-mi place tare mult.

interviu realizat de Maria BALABAŞ