Enigme la DaKINO

Nenorocul oricărei manifestări e să se suprapună cu alte manifestări. Cam aşa, unele peste altele, s-au aşezat lucrurile şi în cazul celei de-a XVI-ea ediţii a Festivalului Internaţional de Film DaKINO care a concurat într-o seară de joi, 23 noiembrie, pe o vreme adorabilă, de indian summer, cu al doilea concert al Omarei Portuondo în România, o premieră semnată Tompa Gábor la Teatrul Nottara şi un manifest consumerist, inaugurarea a patru săli de cinema, la City Mall-ul de pe strada Olteniţei... Cum atmosfera rarefiată nu trebuie clasată în pripă ca un semn al lipsei de interes, am decis să dăm scurtmetrajului ce-i al scurtmetrajului (deşi Dan Chişu îl deplînge - ironic?! - ca gen aflat pe cale de dispariţie, tocmai în cadrul propriului festival) şi să clevetim, în rest, cît ne ţin rărunchii. "Garderoba este obligatorie!", ţi se strigă în loc de... întîmpinare. Probabil că la "acest eveniment inedit în constelaţia culturii postdecembriste" (copyright Adrian Iorgulescu), cei care se îmbulzesc, dezorientaţi, cu hainele pe ei, direct înspre sală, or fi reprezentat o majoritate parţială (sic!), care gonea în speranţa că nu s-a răcit presupusul ceai japonez de la expoziţia ungurească. Ţinuta, în schimb, n-a fost obligatorie. Pentru că tot păstrăm nostalgia eleganţei şi cochetăriei interbelice, dar nu facem decît să alcătuim un mozaic contrastant: rotonda Sălii Auditorium de la Muzeul Naţional de Artă a avut parte de vreo 60 de participanţi, fiecare cu personalitate. Actriţa Adriana Nicolae, înfăşurată într-o rochie violet ca spuma proaspăt culeasă de pe dulceaţa de cireşe amare, a părut stingheră în ţinuta de gală printre cele două-trei costume (cu cravată) şi numeroase fuste asimetrice, cămăşi cu gulere înalte, tricouri, perechi de jeanşi, cizme fantezie. Privită cu atenţie, mulţimea părea desprinsă dintr-o altă zonă decît cea specializată. N-am remarcat oameni de film, regizori (au lipsit inclusiv dintre membrii juriului), actori (cu două excepţii: Victor Rebengiuc şi Vlad Rădescu), în schimb am recunoscut, cu caiete, reportofoane sau legitimaţii, reprezentanţi ai presei. Care va să zică, n-am fost noi între noi, cum spune o vorbă consacrată din lumea culturală, ci noi şi presa, după regula unei lumi înghiţite de media, în care contează mai mult ce spunem că facem, decît ceea ce facem. Nu ne-a scutit de festivisme ministrul culturii Adrian Iorgulescu, iar pe Dan Chişu nu numai că l-am ascultat, dar l-am văzut şi "în dantele"... Cu siguranţă inaugurarea expoziţiei "Enigma of Love" a artistului Samuel Havadtoy, "un optimist ungur", cum se declară, - apropiat al familiei Lennon, amant insinuant al spiritualizatei Yoko Ono -, trebuia să fie atracţia serii. Lucrări inspirate din arta japoneză, imaginile constau în suprapuneri de nuanţe pale, portrete sau colaje de texturi sugerînd consistenţa dantelei şi vorbe (de tipul "Love is Hell"). Artistul, bun prieten cu Dan Chişu, i-a "strecurat" acestuia cîteva portrete brodate, de care cele două domnişoare, gazde autohtone îmbrăcate în kimono, s-au apropiat cu paşi mărunţi, dezvelindu-le la finalul vernisajului. Prezenţa lui Havadtoy în sală, la vernisaj, a fost însă ştirbită de aerul aseptic al încăperii (lucrările discrete îţi lăsau senzaţia de rece pe pereţii terni ai rotondei), de spusele - cuvînt cu cuvînt din caietul-program - fără urmă de farmec ale amfitrioanei, de nici o prezentare a temei şi a tehnicilor abordate de artist. A vorbit Havadtoy însuşi despre un mix de cultură în creaţiile sale, numai că în engleză, iar toată lumea, în loc să asculte, întreaba pe toată lumea, cu un aer prefăcut-preocupat, dacă e necesară traducerea. Poza de la ieşire, cu tinerii adunaţi pe scările sălii de proiecţie - urma să vedem The house is burning (producător executiv Wim Wenders), debutul lui Holgern Ernst - a îndulcit trecerea de la arta plastică la arta cinematografică. În sală însă, jumătate din locuri goale, nedumerire şi şuşoteală (de necunoscători). Dincolo de producţiile prezente în competiţie şi de cele două medalioane in memoriam Cristian Nemescu şi Ovidiu Bose Paştină, acestea dîndu-i nota reală de profesionalism, DaKINO nu mai are prospeţimea de alte dăţi şi publicul scade pe an ce trece. Iar la deschidere, îţi vine cu atît mai greu să te afli în mijlocul unor oameni care ridică din sprîncene căutînd reacţii la "filmul" ce rulează sub ochii lor. Aşa că, vorba cuiva din staff-ul de producţie a The house is burning, care a prezentat filmul: îmi voi păstra aplauzele pentru sfîrşit.