Duranii, frumoşi şi inventivi
Duran Duran au pornit ca o gaşcă de prieteni într-un bar ai cărui proprietari aveau să le fie primii manageri şi al cărui nume - Barbarella, un celebru film erotic-SF al anilor â70 - le va da ideea propriei denumiri, după un personaj. N-a trecut mult pînă s-au adunat într-o componenţă fericită. Băieţi frumoşi cu toţii, lucru mai puţin întîlnit, ca şi faptul că cei trei Taylor din trupă (John, Roger şi Andy) nu aveau nici o legătură de rudenie. Aspectul remarcabil a făcut ca în fiecare lună pozele lor, cu extravaganţele nu întotdeauna fericite ale modei, să umple coperţile revistelor. Pe de altă parte însă, le-a produs şi o nefericită apropiere de imagine cu nenumăratele "boys bands" care au împînzit scenele anilor â80. Fetele şi-au tapetat pereţii cu posterele lor, şi-au tatuat numele lor, iar lumea i-a perceput ca simbolul new-wave al Marii Britanii. Au fost trupa favorită a prinţesei Diana, dar criticii i-au desfiinţat cu rîvnă de fiecare dată, socotindu-i un produs ieftin şi lipsit de valoare. S-a spus că sînt victimele "blestemului Bee Gees": să scrii zeci de piese bune, să vinzi milioane de discuri şi să nu reuşeşti decît să atragi ura sau, în cel mai bun caz, dezinteresul presei muzicale. Unii i-au socotit un fenomen pasager al unei mode, alţii - şi aici sînt nume grele: Deftones, Garbage, No Doubt, Bush, Wyclef Jean, Marilyn Manson, Limp Bizkit, The Orb, OutKast, Coldplay şi Pink - i-au considerat surse de inspiraţie şi exemple de urmat. Dar cea mai importantă trăsătură a grupului era şi cea mai surprinzătoare, şi ea a stat la baza succesului peren al acestei trupe. Mai exact, Duran Duran au fost mereu inovatori, au deschis drumuri în direcţii dintre cele mai neaşteptate şi diverse. Au fost primii care au înţeles importanţa clipurilor isteţe, cu imagini elegante şi curajoase, făcute în colaborare cu artişti plastici şi regizori de primă mînă, clipuri cu care au împînzit un canal de televiziune care abia apăruse şi încerca să-şi facă loc pe piaţă: MTV. Spre lauda lor, au fost primii care şi-au filmat clipurile pe peliculă de 35 mm, renunţînd la sistemul de buget redus, practicat de toţi producătorii, obţinînd astfel o calitate a imaginii ce i-a departajat net de celelalte producţii. Alături de Depeche Mode, şi-au făcut propriile remix-uri, într-o vreme în care nu exista tehnică digitală, şi au folosit în premieră ecrane video la concertele pe stadion din 1984, pentru ca în 2000 să folosească imagini 3D. Ajutaţi şi de puternica imagine creată de MTV, tot ei au fost primii care au impus new-wave-ul în radiourile americane, în ceea ce s-a numit "A Doua Invazie Britanică". Poate părea de necrezut, dar ei au fost primii care au reuşit să impună - prin cîştigarea unui proces la Curtea Supremă - deducerea cheltuielilor de producţie pentru muzică şi videoclipuri din impozitele pe sumele încasate din vînzarea de discuri. Fapt care a condus la o creştere proporţională a rentabilităţii producţiei muzicale în Anglia. În aproape 30 de ani de carieră, au avut 18 piese în US Billboard Hot 100, 30 de piese în UK Top 40 şi au vîndut peste 70 de milioane de discuri în lumea întreagă. Reuniţi în formula de aur - Simon LeBon, Nick Rhodes, John Taylor, Roger Taylor şi Andy Taylor - au luat din nou calea turneelor, de data asta ajungînd şi pe la noi, purtînd cu ei neuitatele "Notorious", "Come Undone", "Ordinary World", "The Reflex" sau "Girls on Film", dar şi noutăţi din albumul Astronaut, lansat în octombrie 2004. Cei care îi cunosc pot să-i revadă, cei care nu, îi pot descoperi încă frumoşi şi inventivi, aducînd cu ei muzica lor mereu neliniştită, venind din acea discretă şi inimitabilă nebunie britanică fără de care multe nu s-ar fi întîmplat în muzica ultimei jumătăţi de secol.
